După ce am trecut prin Haute Provence și Provence, după marile emoții din Aix-en-Provence, ajungem la Laure-Minervois, un sătuc provensal cu o mie de locuitori, în apropiere de Carcassonne.

Cina, la Arles, am ratat-o. Totuși, într-o mică ”alimentara” de cartier, pe lângă care am trecut întâmplător, reușim să ne luăm o baghetă crocantă și bună, brânză brie – preferata mea, suc de portocale și ciocolată (altă preferință…), așa că vom avea o cină foarte bună în cameră.

Ajungem seara și, deși nu e târziu, e deja întuneric. Drumul și așezările prin care trecem sunt pustii, dându-ne senzația că ar fi miez de noapte, dar nu e mai mult de ora 9. Mie totul mi se pare înfricoșător, nu trece nici un alt vehicul și avem impresia că numai noi am rămas pe Pământ și întunericul e spart doar de lumina farurilor noastre. Abia a doua zi dimineața, în drum spre Carcassonne, vom vedea că sunt de fapt locuri fermecătoare – șoseaua, leneșă și aproape goală, se târăște printre podgorii întinse, cu tufe de trandafiri la capetele rândurilor. Ne era dor de așa ceva după năvala de autovehicule de pe autostrăzi. Găsim ușor Casa Vasaluta, cum e numele pensiunii noastre.

Doamna de la pensiune ne așteaptă și, fiindcă e atât de târziu, primește și ea o sticluță de țuică de caise, pregătită din țară pentru ocazii de îmbunat străinii. Apare și domnul soț și amândoi sunt încântați de micul nostru cadou. Casa, o fostă vinărie transformată în pensiune, este foarte plăcută, cu lemnărie scârțâitoare, cu un șemineu imens la parter și scări abrupte spre etajul unde sunt camerele mari și confortabile.

Mașinuța noastră dragă și grozav de brează doarme peste noapte într-un fel de șopron mare și foarte înalt, unde se pare că se aduceau strugurii pentru a fi prelucrați.

După odihnă și un mic dejun cu croissants calzi și cafea, plus trei feluri de gem făcut în casă – adică tipic franțuzesc, locuitorii Hexagonului preferând un mic dejun dulce – pornim spre Carcassonne.

În lumina dimineții locul acesta mi se pare irezistibil. Mica și îngusta stradă principală are nelipsita brutărie-patiserie printre casele cenușii, toate cu obloane colorate. Îmi imaginez cum ar fi viața mea dacă aș închiria pentru o lună sau două camera cu mobilă tapițată cu accente de roșu și ziduri de piatră, unde aș putea să stau și să scriu zilnic câteva ore. Proprietăreasa mi-ar găti cine delicioase, simple și sănătoase, folosind produsele locale, diminețile m-aș răsfăța cu bunătățile brutăriei vecine și cafea fierbinte, singura mea grijă fiind să ies zilnic la plimbare pe drumeagurile dintre rândurile de viță de vie, ca să-mi fac norma de pași. M-aș întoarce din preumblare cu câte o roză sau două, rupte din tufele care veghează via, poate aș alcătui un buchet alăturând rozelor câteva fire de lavandă și buruieni decorative. Sunt o visătoare incorigibilă și dacă asta nu mi-a trecut până acum, după intervențiile destul de apăsate ale sorții, slabe șanse să-mi treacă vreodată. Dar e atât de bine să-ți conturezi în minte scenarii, uneori ele chiar se materializează!

Trandafirii de la capetele rândurilor de viță de vie nu sunt acolo pentru a le înfrumuseța. Ei au un rol foarte important și foarte practic. Vița de vie are mulți dăunători și este adesea atacată de boli. Una din acestea este mucegaiul care apare mai ales primăvara, de îndată ce se face simțită o diferență mare între temperatura de zi și cea de noapte, și este favorizat de vremea umedă. Mucegaiul praf se instalează pe frunze, lăstari și boabele de struguri, producând pagube considerabile. Dar mucegaiul nu atacă doar vița de vie, ci și trandafirii. Spun ”atacă” fiindcă acest mucegai este un dușman perfid! Pe tufele de trandafiri, ciuperca se instalează mult mai devreme decât pe vițele de vie, dând posibilitatea viticultorilor să prindă de veste despre pericolul instalării bolii și să stropească butucii de viță de vie pentru a preveni îmbolnăvirea plantelor și a salva recolta. Frumoșii trandafiri sunt deci extraordinar de utili și, în acest caz, frumusețea florilor și, de fapt, a întregii plante, este surclasată de rolul utilitar.

Ieșim dintre culturile de viță de vie și foarte curând ajungem la Carcassonne, orașul așezat în regiunea Aude-Languedoc-Roussillon. Prima așezare fortificată a fost construită în urmă cu 2500 de ani, încă înainte de cucerirea romană. Orașul actual s-a dezvoltat în jurul formidabilei cetăți medievale. Cetatea este înconjurată de două rânduri de ziduri concentrice, cu o lungime de 3 km și cu nu mai puțin de 52 de turnuri de apărare. Zidurile cetății au patru porți spectaculoase, deschise spre cele patru puncte cardinale. La Cité de Carcassonne este singura cetate din Europa care mai are zidurile complet intacte. Este o construcție absolut impresionantă!

Ziduri groase, poduri, scări şi uşi false, coridoare secrete, turnuri, puțuri acoperite, toată înfățișarea excepțional păstrată și întreținută a cetății te absoarbe parcă în lumea îndepărtată a Evului Mediu, în care ți se îngăduie să pătrunzi pentru câteva ceasuri.

Numele orașului provine de la numele prințesei legendare care a salvat cetatea de luptătorii regelui francilor, Carol cel Mare (Charlemagne). Se povesteşte că Charlemagne a asediat cetatea timp de cinci ani, iar în anul 760, o prinţesă pe nume Carcas a făcut un plan pentru a salva cetatea care nu ar mai fi rezistat mult timp după atâtea lupte și privațiuni. Folosind ultimii saci de grâne, a îngrășat unul din ultimii porci din cetate, apoi l-a aruncat peste zid. Văzând un porc atât de bine hrănit, duşmanii au fost convinși că cetatea are destule rezerve şi va mai putea rezista multă vreme, drept pentru care ei au hotărât să renunțe la asediu și să se retragă. După plecarea lor, prinţesa Carcas a sunat clopotul pentru a anunţa vestea cea bună. De aici a rămas numele cetăţii: Carcas sonne (Carcas sună). La poarta principală de acces în cetate există o sculptură a chipului prințesei, în basorelief. Ea veghează până astăzi asupra acestui loc pe care l-a apărat cu atâta drag și primește cu bunăvoință ”armatele” de turiști ai prezentului. Îmi plac foarte mult aceste povești ajunse până la noi dintre faldurile istoriei. Ele ne pot învăța atât de multe lucruri dacă le dăm voie, dacă ne dăm voie. Foarte rar reușim, poate chiar niciodată, cu toate că ar fi absolut spre binele nostru.

Noi, turiștii români, parcăm în apropiere de cetatea pe care o văzusem deja de departe, de pe drum, și ajungem la ea foarte rapid și ușor, urmând săgețile indicatoare și străbătând câteva străduțe. În cetate e activitate efervescentă, sunt multe prăvălioare cu suveniruri, toate oferă produse cu aer medieval: îmbrăcăminte, încălțăminte specifică, pălării, arme, podoabe meșteșugite. Numeroșii vizitatori sunt încântați să vadă un asemenea colț în care tehnologia prezentului e total neavenită, în care trebuie să zăbovești în tihnă și să te umpli de minunata experiență a călătoriei în timp.

E lăudabilă grija pentru păstrarea aerului medieval prin tot ceea ce se petrece și se vinde în cetatea Carcassonne. Găsim aici un mic negustor de produse alimentare tradiționale de la care cumpărăm jeleu de busuioc și terine preparate conform unor rețete sofisticate. Cei care se ocupă de micile magazine sunt cu toții costumați adecvat locului, purtând haine și încălțări după obiceiurile Evului Mediu.

Ne desprindem foarte greu de aici, am vrea să mai vedem ce se ascunde după poarta cu feronerie lucrată meșteșugit, ce se mai găsește în atelierul de pielărie deschis vizitatorilor, unde duce cărarea asta pavată cu piatră de râu și al câtelea este oare puțul acesta acoperit?… Ziua e însorită, iedera se cațără pe zidurile de piatră și cetatea începe să se umple de oameni, pe o terasă se vinde bere în carafe de cositor frumos ornate, lumea râde tare, larma e puternică și peste tot se aud exclamații de încântare.

Plecăm totuși, cu greu, având de parcurs încă cinci ore de drum până la Saintes, unde locuiește Émilie, și suntem nerăbdători să ajungem la destinația mult dorită.

(Va urma)

Anca Laslo