Mă aflam internată într-o clinică, drept urmare a unei (deloc minore) intervenții chirurgicale. Clădire foarte veche, toalete pe culoar și chiuvete unice în saloane. Peisajul memoriei are peste un sfert de veac. Așadar, pe când am devenit capabilă să mă ridic din pat spre a-mi satisface toate necesitățile igienei cotidiene, bucuroasă de mobilitatea redobândită, într-o duminică dimineața, urcată pe scaun pentru a mă apropia de chiuveta unde urma singura toaletă intimă posibilă (în Clinica Ginecologică nr 1 a anului 1997), am trăit surpriza mentalităților profunde…
N-am apucat să mă dau jos de pe chiuvetă, să cobor de pe scaun, abia trăgându-mi veșmântul de spital, că s-a și dat de perete ușa salonului. Niciun avertisment! Duminică dimineața! În rama goală a apărut… o formă a ”găurii negre” – de fapt o sutană, desigur neagră, ornată la vârf cu barbă, umflată de la piept în jos – mare burtă, mare! Și a dat a deschide o fantă în claia păroasă slobozind cu voce gutural incantatorie, vorbe fără șir… pân-ce mi-am revenit din stupoare, reîntregită în conștiința de sine… degrabă proțăpită cu mâinile-n șold, i-am zis:
– Dom’le, ce cauți aici?
El, popa, adeverit ca atare, uluit de tupeul meu:
– Am venit să binecuvântez, mă rog, să… ușurez suferința, să ăăă spovedesc… Cum îndrăzniți? Sunt profesor universitar și intru aici mereu, etc. bla, bla, bla…
Eu:
– Și cine vă îngăduie să intrați neanunțat într-un salon al femeilor operate?
El:
– Eu, profesor universitar, teolog cu vechime… etc.
Eu:
– Se vede! Vreți să anunț Rectoratul, ca universitar la rândul meu?!
Urmarea:
– Cum vă… etc. Eu, universitar, teolog, conferențiar – știe n. mai ce…
Eu, hotărâtă și pe ton definitiv:
– Plecați până nu sun paza!
A mai bâiguit, parțial înjurat, căci l-am expediat, exasperată, cu:
– Marș afară, dom’le, să mă pot spăla!!
Nu m-a reclamat vreodată – aș fi vrut să știu ce l-ar fi îndreptățit!! Nici eu, atunci aveam alte griji. Dar vorbind despre intruziunea mârlănească / perversă a individului, nu mă pot abține să nu observ că unii ar dori religia (nu istoria religiilor, ci catehismul) disciplină obligatorie și materie de bacalaureat,
Vecina mea de salon, femeie simplă, n-a scos o vorbă pe durata episodului. La plecarea ”teologului universitar”, mi-a zâmbit cu multă căldură.
Monica Gheţ
2 Comments
Monica evoca un moment care ar fi putut fi evitat, daca predicatorilor si purtatorilor de iluzii de vanzare celor creduli li s-ar interzice sa faca prozelitism, in instiutii, pe strada, desigur in spitale sau case pentru batrani. Cui ii arde de aceasta cand practic numarul oamenilor credinciosi se pare ca nu este in scadere in regimul politic din Romania, cu alte cuvinte cine ar indrazni s-o faca?
La greu si la ananghie, multi oameni probabil se gandesc pentru o clipa, sau poate pentru mult mai mult, ca ce bine ar fi sa existe acea autoritate suprema, careia sa-i poti adresa rugaminti si de la care sa te astepti la o “mangaiere”.
Nimeni nu poate sa nege rolul acelei autoritati. Si totusi singura forma acceptabila dupa parerea mea de a lasa pe cel din Ceruri sa te incurajeze, mangaie, sa-ti ofere incredere, este printr-un dialog direct si indivudual al fiecaruia care CREDE in propria sa constiinta, fara implicarea celor din jur.
Articolul plin de vervă al Monicăi Gheţ aruncă lumină asupra a două aspecte. În primul rând, asupra faptului că bolnavii internaţi în spital, suferinzi, deprimaţi şi fără vlagă, sunt adesea asaltaţi de preoţi şi predicatori, fără a se putea sustrage asistenţei lor duhovniceşti agresive. Spitalele sunt pline de icoane, cărţi de rugăciune, cruci aninate pe pereţi, fără a se avea în vedere confesiunea sau calitatea de liber cugetător a bolnavului, dorinţa lui de a fi spovedit etc. Nu cunosc vreo reglementare în acest sens în spitalele publice. În al doilea rând, şcolile publice (laice) devin, treptat, un spaţiu în care religia şi preoţii capătă tot mai mare influenţă, cu efect direct asupra elevilor. Nici ei nu se pot sustrage, nu-i aşa?