Gândirea existențială este definită ca aspirația de a reflecta asupra realității umane de zi cu zi pentru a găsi în ea un sens. De-a lungul istoriei, gândirea existențială a fost rezultatul reacției la încercările dogmatice și pedante de a controla destinul uman. În prezent, independența gândirii despre viață este în pericol. Terorismul științific și tendința de a baza viața pe statistică sunt omniprezente. Reflecția independentă asupra vieții este și acum un tabu precum a fost dintotdeauna, deși odată cu înțelegerea existenței umane, ea poate deveni posibilă.

Emmy van Deurzen (n. 1951) este psihoterapeut existenţial, filozof și consilier psihologic. Este director la New School of Psychotherapy and Counselling de la Existential Academy din Londra și conduce practica privată – Dilemma Consultancy din Londra, ambele pe care le-a înființat în 1996, împreună cu soțul ei, prof. Digby Tantam, profesor asociat la Middlesex University.

Ea ține conferințe în diferite țări și a publicat optsprezece cărți în domeniul terapiei existențiale și al provocărilor condiției umane. Lucrările ei au fost traduse în mai multe limbi.

Am citit cu interes Paradox and Passion in Psychotherapy şi în acest articol împărtășesc câteva idei din această carte.

De la naștere până la moarte, viața omului este bazată pe mișcare și transformare.

Pentru a deveni o persoană matură cu un anumit grad de flexibilitate și de libertate, trebuie să fim conștienți de contradicții, de conflicte și de dileme.

Când suntem capabili să vedem întreaga gamă a ceea ce e posibil, de la o extremă la alta, și putem lua decizii, descoperim că avem multiple, chiar infinite opțiuni și posibilități, putem experimenta cu punerea lor în valoare și ne putem bucura de creativitatea și originalitatea noastră.

Un asemenea nivel este greu de atins.

Nimeni nu ne explică faptul că multe din tensiunile și contradicțiile vieții nu vor fi rezolvate niciodată. Cu toții trebuie să recunoaștem că în viață trebuie să învățăm să acceptăm binele împreună cu răul și să conviețuim cu situații nedorite.

Să enumerăm câteva paradoxuri:

Ne-am născut fiind predestinați să murim.

Tindem la vitalitate și prosperitate, în timp ce viața ne expune la boli, ne amenință cu sărăcie și lipsuri.

Dorim să fim iubiți, dar tot timpul ne e teamă că vom fi urâți, disprețuiți, respinși.

Ne place să gândim despre noi că suntem speciali, puternici și avem succes, dar suntem inevitabil puși în fața eșecului.

Apreciem adevărul, rostul și scopul, dar deseori adevărul este confuz, neclar.

Credem că fericirea ne poate rezolva problemele. Viața decide altfel. Soarta ne aduce griji, încercări, dezamăgiri.

Una din sarcinile evidente ale vieții, sarcină de care nimeni nu este scutit, este să găsim căile de a înfrunta nefericirea, durerea, disconfortul, pierderea.

Să învățăm cum să echilibrăm momentele fericite cu cele nefericite, să găsim în noi înșine puterea pentru a face față problemelor vieții.

Faptul că nu ne putem simți bine într-o relație până nu învățăm să fim puternici este un paradox.

Trebuie să facem față slăbiciunii noastre, dacă vrem să devenim puternici și stabili.

Dublul paradox în miezul existenței este că nu dispunem niciodată de o extremă fără cealaltă.

E nevoie să ne scufundăm în paradox pentru a găsi în adâncime claritatea pe care nu o putem vedea la suprafață.

A ne scufunda în paradoxul vieții nu înseamnă a dispera, sau a deveni pesimiști și patetici, ci de a înțelege, de a găsi noi răspunsuri, uneori doar noi întrebări.

Învățăm despre libertate nu când suntem liberi, ci când suntem oprimați, despre adevăr, când suntem confruntați cu minciuni și înșelați. Creăm un țel atunci când luptăm cu absurdul și lipsa unui țel.

Paradoxul este o adevărată esență a vieții. Viața este stimulată de diferențele dintre energiile opuse.

***

Dacă paradoxul este sursă a confuziilor noastre, pasiunea este principala sursă a energiei și a clarității.

E nevoie de pasiune pentru a confrunta contradicțiile realității și pentru a crea o punte peste dilemele noastre.

Când paradoxul ne blochează, pasiunea este ceea care ne arată drumul și ne pune în mișcare.

Ea ne arată atracțiile necunoscute ale misterelor vieții care ne implică mintea, inima, sufletul și trupul, toate emoțiile și acțiunile. Pasiunea ne înrădăcinează în viață, pregătiți să înfruntăm vântul și valurile, precum și soarele și umbra.

Adaug ultimele fraze din cartea lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, ultima carte pe care a scris-o între 1939-41 :

«Soarele ardea cu intensitate și putere. În drum spre casă, am văzut deodată în fața mea umbrele, la fel cum alături de războiul recent [al Doilea Război Mondial] am văzut umbrele războiului precedent. Această umbră nu m-a părăsit niciodată. A pătruns în fiecare gând, zi și noapte, și poate conturul ei întunecos umbrește și paginile acestei cărți.

Dar, până la urmă, fiecare umbră este totuși un copil al luminii.

Și numai cine a văzut atât lumina cât și întunericul, atât războiul cât și pacea, atât prosperitatea cât și decăderea, numai acela a trăit cu adevărat.”

Eva Grosz