Pe vremea mea era o vorbă: spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești.

Aici, la noi, există o altă expresie, dificilă la traducere, cu o conotație similară, pentru că sfătuiește pe fiecare să aibă… un sfătuitor (în original: ”să-ți faci” un rabin).

Îmi închipui că fiecare are sau a avut pe cineva apropiat, o persoană care la nevoie să fie dispusă să dea un sfat, să discute o situație dificilă sau să ajute la rezolvarea unei dileme.

Răposatul meu părinte a fost timp de ani de zile sfătuitorul meu, și cât voi trăi îmi voi aminti anumite lucruri care mi-au fost imprimate de el și de care mă folosesc și azi. Bineînțeles, retrospectiv, există în memoria mea anumite îndrumări pe care nu le-am urmat, dar asta nu mai are azi nicio importanță.

Reflecțiile pe această temă mi-au venit în minte în timp ce citeam volumul de memorii ale Prințului Harry, fiul actualului rege Charles al Angliei. Nu, n-aș zice că povestea sa își găsește un loc pe lista primelor zece sau douăzeci de cărți pe care le-aș fi recomandat de-a lungul timpului, dar nici pe departe nu e un text care să te plictisească, sau să te oblige să-l lași deoparte la mijloc.

Pentru cine dorește să înțeleagă câte ceva din ce se întâmplă la curtea regală din Marea Britanie volumul în cauză ridică, cel puțin parțial, cortina în spatele căreia se ascund anumite detalii și evenimente care nu fac cinste niciunei familii și cu atât mai puțin familiei ale cărei rădăcini se pot găsi în istoria Angliei de acum sute de ani.

Un aspect interesant e legat de atitudinea membrilor casei regale față de mijloacele de comunicare, mai ales presa care, tradițional, reprezintă de fapt un întreg regat, prin forța pe care o are în Anglia (și nu numai), până în ziua de azi, când rețelele sociale par a lua locul ziarului, radioului, sau televiziunii.

O paranteză, pentru a justifica fraza de mai sus. Acum câteva săptămâni, soția primului ministru israelian s-a dus la coafor. Până aici nimic surprinzător, doar că vizita la un foarte cunoscut coafor de damă s-a petrecut în timp ce nu departe de acel ”institut” de înfrumusețare avea loc una din cele mai mari și mai importante demonstrații împotriva guvernului. Bineînțeles că niciun ziarist nu a dat importanță dorinței doamnei de a-și aranja părul, gazetarii erau mai toți prezenți acolo unde se petreceau evenimentele, dar cineva din apropiere a identificat-o și în mai puțin de cinci minute toate rețelele sociale au fost împânzite de ”senzaționala” știre, ziariștii s-au îmbulzit în prăvălia cu pricina, coaforul doamnei a fost intervievat de canalele de televiziune și posturile de radio și în plină demonstrație antiguvernamentală, povestea coaforului a fost ridicată la rangul de breaking news.

Dar să ne întoarcem la oile noastre.

O întâmplare cunoscută și discutată pe larg la vremea ei a fost apariția tânărului prinț englez la un bal mascat, costumat în… Hitler! Haină de rigoare, svastică și chiar mustață à la lugubrul dictator. Petrecerea a decurs fără incidente, doar că unul din invitați a vândut unui tabloid londonez pozele prințului moștenitor (de fapt al treilea pe lista pretendenților la tron, după tatăl și fratele său, drept pentru care porecla sa era ”spare”, adică rezervă, și nu mă refer aici la cumplitul efect negativ pe care l-a avut acest” titlu” asupra tânărului în cauză)

 Și iată cum a doua zi toată lumea a aflat și scandalul nu părea că se va rezolva ușor.

Vădit tulburat de incident, tânărul Harry a cerut sprijinul familiei. Fratele său a dat din umeri, dar tatăl, actualul rege Charles, l-a trimis la cineva care spera că îl va putea ajuta.

Și acum: ghici ghicitoarea mea!

Cine oare ar fi putut fi omul în care viitorul rege avea destulă încredere pentru a fi convins că fiul său va primi cel mai bun sfat? Eu m-aș fi gândit în primul rând la unul din oamenii de la curte, dintre cei mai apropiați părintelui doritor de a-și ajuta fiul. Apoi, credeam eu, ar fi venit rândul unui jurnalist de valoare, care putea oferi un sfat pentru a micșora impactul gestului nesăbuit, o declarație inteligentă făcută presei, o explicație care să sune cât de cât inocentă, dar și verosimilă, ceva care să contribuie în mod semnificativ la fenomenul de uitare, atât de frecvent în presa doritoare de știri noi, din ce în ce mai inedite și mai picante. Sau, îmi ziceam eu, un psiholog sau un psihiatru care să încerce să construiască o explicație bazată, să zicem, pe comportarea infantilă a unui tânăr care nu poseda încă uneltele necesare pentru a înțelege că o joacă bazată pe un fapt istoric incomplet digerat de o minte încă imatură poate duce la o confuzie și la o răstălmăcire cu urmări nefaste.

Ei bine, nu!

Viitorul rege a îndreptat pașii fiului său spre… Rabinul Șef al Marii Britanii!

Nu am intenția să traduc întregul pasaj care vorbește de întâlnirea dintre prinț și rabin. De fapt, totul sună ca o poveste, sau o glumă, dar relatarea lui Harry merită atenție. După ce i-a oferit un pahar cu ceai, rabinul nu a economisit vorbe pentru a-l condamna, a-i explica stupiditatea deciziei și a-i plasa gestul în contextul istoric. I-a vorbit despre cele șase milioane de evrei uciși în Holocaust, femei, copii și bătrâni, dar și romi, polonezi și homosexuali. Cu alte cuvinte, rabinul a făcut tot ce trebuia pentru a-l pune pe prinț față în fața cu atitudinea sa dezastruoasă.

Dar, scrie Harry, după ce a plasat gestul stupid în contextul memoriei universale, Rabinul Șef i-a cerut să nu se lase copleșit de situație, i-a vorbit de suprema calitate a sufletului omenesc, cea a uitării. L-a asigurat că greșeli se fac peste tot în lume, dar asta nu înseamnă că intenția celui care a comis greșeala e prin definiție negativă sau reprobabilă. Dar în special, rabinul l-a iertat, i-a cerut să ridice capul, să folosească inepta întâmplare pentru a face fapte merituoase, a-și folosi rangul pentru a face lumea mai bună.

Din câte înțeleg, Rabinul Șef a jucat în fața prințului un triplu rol: de judecător, de psiholog și de dascăl.

N-am avut niciodată o impresie prea bună despre actualul rege al Angliei. L-am considerat egoist, anost, chiar plictisitor ca personalitate publică. Știam că îl judec superficial, pentru că, la fel ca mulți alții, nu aveam nicio bază serioasă pentru a-i cântări faptele. Dar moartea tragică a mamei copiilor lui a pus capac la orice încercare de a-l judeca obiectiv și nici până în ziua de azi nu pot să-mi scot din minte posibilitatea unei conspirații care a dus la moartea Dianei.

Dar acum, tot în mod subiectiv, mi-am schimbat părerea. El nu și-a trimis fiul la un confesor de altă religie și nici nu a apelat la vreunul din personajele amintite mai sus. El și-a trimis fiul la o persoană care nu numai că întruchipează, cel puțin teoretic, inteligență și bun simț, dar reprezintă poporul în fața căruia gestul imbecil al unui imberb nu are nici justificare și nici scuză.

Citind pasajul cu pricina în cartea lui Harry, m-am simțit tentat pe loc să apelez la Dr. Google ca să aflu mai multe despre Rabinul Șef al Britaniei. Dar mi-am dat seama că nu am nevoie de niciun amănunt suplimentar privitor la această personalitate. Atitudinea sa față de prințul Harry nu necesită niciun fel de adăugiri.

Dar cele citite m-au întors la părintele meu, medicul Marelui Rabin din Buhuși, care (acum aproape un secol!) după ce-și examina pacientul, se așeza pentru o discuție pe teme luate din ”cartea evreiască”, așa cum o numea tata, în timpul căreia cunoscutul om al religiei și medicul ateu depănau păreri despre cele scrise odinioară.

În ziua de azi e greu să găsești personalități religioase care să câștige încrederea unui ateu, dar iată, uneori poveștile altora îți furnizează noutăți încurajatoare.

Gabriel Ben Meron