De curând mi-a căzut în mână o cărţulie publicată la o editură clujeană. Am să trec sub tăcere atât titlul cărţii, cât şi numele autorului şi al editurii, din motive lesne de înţeles cititorului care va fi parcurs acest articol. Menţionez, totuşi, că – spre surprinderea mea ulterioară – cartea a avut şi o recenzie în publicaţia Steaua al cărei nume nu-l trec, totuşi, sub tăcere.  

Încă de la primele pagini mi-au sărit în ochi greşelile de ortografie deloc întâmplătoare, ci consecvente pe tot parcursul „operei literare”, vădind că autorul nu cunoaşte reguli elementare precum formele cu unul sau doi de i ale verbului, ba, uneori – spre stupoarea mea – scrie forma de viitor cu… cratimă (v-a merge!). Dădusem de un autor care a „comis” până acum mai multe cărţi (toate promovate cu sârg pe Internet), dar habar nu are de ortografie! Nefiind greşeli de dactilografiere, ci de fond, mi-e greu să-mi imaginez că ar fi fost făcute de persoana care a transcris manuscrisul. (Oricum, ce a păzit autorul când a lecturat textul dactilografiat?)

Adevărul e că de o vreme încoace, de când s-au înmulţit „editurile” (multe dintre ele, neavând redactori, sunt mai mult afaceri de tipărit cărţi pe banii autorilor) apar tot mai multe cărţi în care colcăie greşelile de ortografie de tot felul, de la cele de limbă română până la scrierea incorectă a unor nume şi denumiri străine, ca să nu mai vorbesc de traducerile poticnite. Îmi dau seama că de multe ori e mai important ce spui decât cum o spui, dar nu sunt în stare să mă vindec de alergia provocată de greşelile de ortografie.

Importanţa ortografierii corecte mi-a fost impusă din clasele primare de către învăţătoarea mea, Zoe Drăgoi (originară din Brăila). Era o femeie destul de antipatică şi severă, dar s-a dovedit un dascăl excelent. Când am intrat în clasa întâi nu ştiam o boabă româneşte şi am învăţat simultan să vorbesc, să citesc şi să scriu. E drept că „tovarăşa” îmi inspira o teamă soră cu groaza (chiar şi peste ani, când mă  plimbam de mână cu băieţelul meu şi o întâlneam întâmplător pe stradă, îmi pierea glasul şi înlemneam) astfel încât învăţam cu sârg şi aveam foarte, foarte mare grijă să nu „mănânc” litere şi să respect toate regulile de scriere după „dictare”.

La început am învăţat mecanic, dar mai târziu am înţeles motivul pentru care se pune sau nu se pune cratimă la formele omonime: aţi şi a-ţi, va şi v-a, sau şi s-au. Poate că de la rigoarea impusă de învăţătoarea mea (dar probabil şi din respectul pentru cuvântul scris) mi se trage şi aversiunea faţă de greşelile de ortografie întâlnite într-un text, de orice natură ar fi el.

Pe vremea când predam fizica la Politehnică, nu i-am dat nota maximă unui student care a făcut o lucrare corectă (din punctul de vedere al subiectului primit) pentru că am găsit mai multe greşeli de ortografie în ea. Tânărul a contestat vehement, spunându-mi că „nota la fizică se dă pe cunoştinţele de specialitate şi nu pe cele de scriere”, iar eu i-am explicat că e inadmisibil ca un absolvent de facultate să nu ştie să scrie corect. Trebuie să recunosc că eram o naivă, pentru că în curând aveam să văd un text scris de mână de unul dintre colegii mei (conferenţiar!) în care apăreau greşeli de ortografie. Spre norocul său (şi al altora) dactilografa catedrei era capabilă să corecteze aceste greşeli.

Totuşi, de la un nivel în sus, cazurile de scriere incorectă erau incomparabil mai rare decât în prezent. Pe atunci textul tipărit (chiar şi bătut la maşină) impunea respect cititorului şi nu era la îndemâna oricui, astfel încât trecea prin mai multe filtre (mai ţineţi minte eratele de la sfârşitul cărţilor?) care eliminau majoritatea covârşitoare a greşelilor.

Acum practic toată lumea are posibilitatea să scrie texte „cu litere de tipar” şi să le distribuie, ceea ce este un câştig enorm, dar adesea în detrimentul ortografiei. E drept că şi regulile de ortografie s-au modificat pe parcurs şi nu toată lumea poate ţine pasul cu ele, dar cele care ţin de gramatica elementară au rămas neschimbate şi ar trebui cunoscute şi respectate. Sau nu?!

Poate că eu am rămas la o concepţie desuetă, având impresia că un text incorect gramatical influenţează negativ şi mesajul. Sunt de părere că este lipsă de respect faţă de cititor. E ca şi cum te-ai duce în vizită nespălat, cu hainele şifonate şi pantofii plini de praf… Dar oare mai contează asta dacă eşti şarmant şi deştept?! 

Lucrez de o bună bucată de vreme în presa audiovizuală, unde  verba volant, şi observ (cu nemulţumire) că şi printre colegii de breaslă sunt unii care nu stăpânesc ortografia (dar asta nu se aude). Din păcate, şi unii jurnalişti de presă online postează pe Internet texte cu greşeli de ortografie. Şi nu mă refer la literele omise din pricina grabei de a da ştirea cât mai repede, ci la cele de fond, care dovedesc neînţelegerea modului în care funcţionează gramatica. O fi venit vremea unei reforme majore în ortografia oficială care ar simplifica scrisul, eliminând cratimele şi literele duble? De fapt, o reformă neoficială a şi avut loc în scrierea mesajelor pe telefon ale căror abrevieri tinerii le stăpânesc, iar adulţii se uită la ele precum mâţa în călindar[1]. Poate că e nevoie să coborâm ştacheta, pentru că sunt mult mai mulţi atleţi şi arena textelor scrise s-a extins…  

Totuşi, la un click distanţă, ni se oferă posibilitatea de a verifica şi corecta (destul de bine) ortografia unui text. Programele de spelling şi site-urile care explică şi exemplifică regulile de ortografie pot ghida orice autor dornic să nu dea publicităţii (de orice fel ar fi ea) un text greşit. Trebuie doar să acorzi atenţie acestui aspect.

Cred că scrierea incorectă este un indiciu al incompetenţei, chiar dacă – potrivit unor „specialişti” – greşelile de scriere ar releva trăsăturile de caracter ale celui care scrie (şi nicidecum ignoranţa!). De pildă: „Dacă faci greșeli gramaticale frecvente și grave în scris, ești neatent, ai nevoie permanent de cineva să-ți aducă aminte ce e important, altfel te pierzi în micile plăceri cotidiene, ești impulsiv și nu știi care îți sunt prioritățile”. Sau: „Dacă folosești cuvinte ale căror sensuri (sic!) nu le cunoști, ai o părere bună despre tine, te crezi inteligent și extrem de talentat în ceea ce faci, dar nu știi de ce adesea ceilalți nu au aceeași opinie ca și tine”. Un alt exemplu: „Dacă utilizezi rar semnele de punctuație în scris (sic!) înseamnă că ești imatur emoțional, nu ești empatic și te lași condus de egoism în luarea deciziilor.”[2].

Poate că alergia mea la greşelile de ortografie e desuetă. Totuşi, nu vreau să mă lecuiesc de ea. I-aş trata mai degrabă pe cei care mi-o provoacă. Închei cu o întâmplare atribuită scriitorului, poetului şi publicistului Jenő Heltai[3] care era îndrăgostit lulea de frumoasa cântăreaţă de operetă Klára Küry[4]. După un asediu îndelungat, diva s-a învrednicit să-i răspundă la noianul flori şi scrisori de iubire înfocată, acceptându-i invitaţia la întâlnire. Poetul citi cu emoţie şi speranţă bileţelul Klarei, dar tot elanul sentimental îi fu retezat de o greşeală crasă de ortografie, iar focul iubirii se stinse brusc. Episodul e relatat în cartea lui Jenő Bókay, Egy rózsaszál szebben beszél, care are drept subiect povestea creării bine-cunoscutei operete János Vitéz. [János Viteazul – dramatizarea poemului epic omonim al lui Sándor Petőfi, muzica Pongrác Kacsoh; libret Károly Bakonyi şi Jenő Heltai]. Titlul cărţii este identic cu primul vers al unuia dintre cântecele cele mai cunoscute ale operetei (versurile îi aparţin lui Heltai): „Un trandafir spune mai mult… decât cea mai înfocată scrisoare de dragoste”.

Andrea Ghiţă

---

[1] https://www.libertatea.ro/stiri/dictionar-de-prescurtari-pentru-parinti-bagaciosi-afla-ce-scrie-copilul-tau-pe-mess-1125958,

[2] https://www.ziarulmetropolis.ro/greselile-gramaticale-si-personalitatea/

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Jen%C5%91_Heltai

[4] https://hu.wikipedia.org/wiki/K%C3%BCry_Kl%C3%A1ra