Nu știu de ce amintirile pe care le păstrez din orășelul copilăriei și adolescenței mele sunt legate mereu de vară. Așezat cuminte în câmpia transilvană, fizic aproape de mine, dar emoțional foarte departe, orășelul îmi trezește doruri cărora nu prea pot să le fac față. Foarte rar, când ajung în acele locuri, nostalgia mă sugrumă, pur și simplu. Dorul de oamenii iubiți pe care i-am pierdut este o senzație intensă, fizică.

Pe vremea când încă nu primise statutul de oraș, în anii ‘60, Marghita era o comună cu aer patriarhal, cu clădiri vechi înșirate de-a lungul străzii principale, strada Republicii, care șerpuia alene prin centrul ei. Aveam 15 ani când casa noastră a fost demolată, pe locul ei construindu-se un bloc, așa cum se întâmplase deja peste drum de noi și în zonele apropiate, dar țin minte, de parcă aș vedea o fotografie, cum arăta strada Republicii când încă nu umblam la școală, dar eram destul de mărișoară ca să-mi amintesc locuri, întâmplări și oameni.

Casa noastră era construită în formă de U cu o latură mai scurtă și era împărțită în șase apartamente. Pe cel mai mare, dinspre stradă, îl ocupam noi, mica familie formată din bunica mea Magda, mama și cu mine. Se intra printr-o poartă grea, de lemn masiv, și printr-un gang se ajungea în curtea comună pe care o împărțeau cele șase familii conlocuitoare – la fel ca naționalitățile cărora le aparțineau – o curte cu straturi de flori multicolore de gura-leului, cu doi arbori minunați, nucii sub care mă jucam toată ziua și despre care îmi închipuiam că sunt când castele, când fortărețe, când stânci în mijlocul mării învolburate, în funcție de poveștile pe care le citeam. În mijlocul curții era o fântână, iar în capătul îndepărtat se aflau și câteva straturi de legume cultivate de vecinii noștri.

Aici, în această casă, Magda fusese tânără soție, elegantă și întotdeauna îngrijită, își crescuse fiica, pe Valentina, mama mea, și acum era deja la o vârstă respectabilă, o bunică mult iubită a cărei amintire îmi stăruie în inimă ca o rază de soare. Bunica obișnuia să-mi povestească despre vremea tinereții ei, despre rochiile ei frumoase, despre lumea din Marghita, cum era între cele două războaie, despre jocurile de când era mică, în sătucul ascuns printre dealuri, în care copilărise alături de ceilalți șapte frați, copiii învățătorului. Îmi povestea de multe ori și despre vecinii care trăiseră în casa de pe strada Republicii, cu apartamente mititele dispuse pe cele două laturi inegale ale literei U, două familii de evrei plecați în Israel în anii ’60, Rosenfeld și Fischer. Magda fusese bună prietenă cu cele două doamne evreice care îi trimiteau uneori câte o vedere. Îmi amintesc perfect o astfel de ilustrată cu imagini din Ierusalim pe spatele căreia doamna Rosenfeld scrisese că trimite salutări tuturor din familie „și scumpei micuțe” – aceea fiind eu. Mai târziu, apartamentele fuseseră ocupate de două doamne care purtau același nume – noi le spuneam „Böske néni unu” și „Böske néni doi”. Una era croitoreasă, iar cealaltă făcea plăpumi și avea mereu nenumărate mâțe, întotdeauna erau peste zece.

Zilele care îmi stăruie în memorie erau lungi, căldura era uscată și nu mi se părea chinuitoare. În găleata din fântână, în apa ca gheața, se punea la răcit câte un pepene verde, iar noi, copiii, nu aveam altă treabă decât joaca sau cititul. Ne petreceam aproape toată ziua sub cei doi nuci a căror umbră și aromă specifică nu le-am uitat; de aceea nucul a și rămas până astăzi copacul meu preferat. Încă nu erau televizoare în fața cărora să rămânem cu orele. Abia după ce am împlinit zece ani, mama a cumpărat în rate un televizor alb-negru. Mulți ani, în copilărie, singura atracție la televizor erau desenele animate cu Mihaela, sau câte un serial pentru copii, duminica dimineața.

Pe la șase după-amiază vipia zilei de vară se mai potolea. Atunci mama mă îmbrăca frumos și ieșeam puțin la plimbare de-a lungul străzii principale, până în parcul din fața primăriei sau în cel din apropierea școlii, plimbarea fiind distracția principală care prilejuia și socializarea minimă necesară.

Nu departe de noi, cu vreo trei sau patru case mai sus, spre centru, era pe atunci sinagoga orașului. Ea a fost demolată în 1976 și după câteva luni i-a urmat și casa noastră. În locul lor s-a ridicat Casa Pionierilor și câteva blocuri. Comuna devenise oraș și trebuia să se dezvolte, se construiau fabrici și muncitorii veniți de prin satele dimprejur aveau nevoie de locuințe. Se „făurea socialismul” și nimic nu-i putea sta în cale.

Dar amintirile mele sunt mai cu seamă din zilele tihnite dinaintea „marii dezvoltări”, atunci când urbea mai păstra aerul de serenitate, când străzile erau mărginite de case cu grădini luxuriante, nu de blocuri cenușii. Când ne întorceam din scurta plimbare, simțeam aroma îmbietoare a unei mici tratații cu care ne surprindea bunica mea Magda: ceva dulce, un mic răsfăț care ne încheia minunat după-amiaza. Îmi amintesc un desert obișnuit al acelor timpuri, când foarte rar deserturile erau cumpărate: o farfurie cu cornuri umplute cu brânză. Erau cornuri simple, de 25 de bani. Magda le scotea miezul și le umplea cu o cremă dulce de brânză, ca cea pentru clătite. Apoi le prăjea într-o tigaie cu puțin unt, doar cât să se rumenească puțin, apoi le așeza pe farfurie și le pudra cu zahăr. Ea le poreclise „cornuri pripite”, iar gustarea se încheia cu un pahar de sifon rece cu sirop de zmeură sau de vișine, făcut tot de Magda, bineînțeles.

Lipită de casa noastră era casa unei surori a bunicii mele, care avea o curte generoasă, plină de flori. Această stră-mătușă nu avea copii și se bucura peste măsură de vizitele nepoților. Trebuie să recunosc că eram preferata ei și petreceam la ea multe ore pe zi; avea în grădină niște dalii multicolore, extraordinar de mari și de frumoase, înalte cât mine. Mă obișnuisem să vorbesc cu ele, îmi închipuiam că sunt zâne îmbrăcate în rochiile lor minunat colorate, care se jucau cu mine. De atunci mi-a rămas obiceiul de a vorbi florilor și plantelor, de a le personifica și de a găsi în ele o potrivită și eternă companie, mereu asociată verii strălucitoare.

Constat că în Ziua Dorului (13 mai – neoficială dar îndrăgită) dorul meu de cornuri pripite și de dalii înflorite mă îmbrățișează și mă poartă înapoi, într-un timp când oamenii adorați îmi erau încă alături în realitate. În inima mea ei sunt prezenți neabătut, dar, oh, cât mi-aș dori încă o după-amiază cu ceva dulce!

Anca Laslo