De la bun început doresc să atrag atenția cititorului că nu va găsi în cele ce urmează niciun detaliu care poate identifica ”eroul” sau ”eroii” povestirii. Singurul personaj a cărei identitate o pot dezvălui sunt eu. Tot ce urmează este însă perfect adevărat. Îmi cer scuze de la bun început pentru faptul că cele ce urmează se referă la un domeniu profesional care nu e comun tuturor colaboratorilor și cititorilor revistei.
Iar după aceste precizări, să trecem la fapte.
Am certitudinea că nu sunt singurul, ci ceea ce se numește în latină e pluribus unum, adică sunt unul din cei mulți – în cazul acesta medici – care primesc zilnic pe adresa lor de email între zece și douăzeci de invitații de a trimite spre publicare articole în reviste medicale digitale, apărute cu zecile (dacă nu cu sutele!) ca ciupercile după ploaie, în urmă cu vreo 20-30 ani.
Explicația e simplă. Conform principiului dominant în lumea medicală, publish or perish, medicii care își doresc o carieră profesională cât de cât de succes sunt obligați să scrie, să publice rezultatul cercetării clinice sau de laborator, articole generale sau bazate pe un singur caz (așa-numitul case report), pentru că altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică.
Pe vremea mea circula o glumă de succes: singurul mijloc de a obține titlul de profesor universitar în medicină e să ai… o iubită. Soției îi spui că ești la prietenă, prietenei îi spui că ești la soție, iar tu stai în bibliotecă și scrii articole!!
Numărul medicilor e în permanentă creștere, dar numărul revistelor medicale ”clasice” rămâne practic același. De aici nevoia de supape de siguranță, acele jurnale online, denumite de unii cu un termen deloc pozitiv ”predators”, care se pretind legitime și științifice, dar care publică orice, fără a avea un adevărat corp editorial care să aprecieze calitatea articolului. Singurul lor scop este câștigul. Autorii articolelor trebuie să plătească pentru publicare și sumele sunt de-ajuns de serioase, ajungând la mii de dolari pentru fiecare articol.
Bineînțeles, valoarea științifică a unui asemenea articol este în cel mai bun caz dubioasă (altminteri autorul l-ar fi trimis la un jurnal de prestigiu). Este de neînțeles de ce atâția confrați apelează la această soluție, când de la bun început se știe că ”studiul” publicat valorează mai puțin decât prețul hârtiei folosite – dacă publicația nu ar fi electronică.
Și cu toate acestea, aceste jurnale există și mulți confrați – îmi închipui că mai ales cei tineri – continuă să publice în aceste pseudo-jurnale, plătind sume comparabile cu salariul lor lunar sau chiar mai mult.
Și acum povestea mea.
După multe eforturi am reușit să conving câteva personalități cunoscute din domeniul meu ca în cadrul unui congres anual să organizeze o discuție despre problemele anestezice la pacienții suferind de o anumită maladie. Cu ani în urmă publicasem împreună cu un bun prieten și coleg câteva articole pe acest subiect. S-a hotărât ca în aceeași sesiune să fie prezentate metodele de tratament așa-zise clasice, folosite cu foarte mulți ani în urmă, alături de date și metode folosite în ziua de azi.
Începusem să lucrez la prezentare, când deodată, printre nenumăratele oferte de a publica într-unul din ”jurnalele” de tipul celui amintit mai sus, mi-a sărit în ochi un jurnal al cărui titlu (și domeniu) se aranja perfect cu subiectul pe care îl pregăteam.
Și atunci mi-am spus: de ce nu? Nicio altă revistă nu va publica date obținute în urmă cu peste jumătate de secol, publicate și ”răsuflate”. În plus, oferta, adresată personal mie (cu toate titlurile de rigoare!) nu amintea nimic despre plată, așa că m-am aventurat și le-am scris.
Și acum, pentru a nu plictisi cititorul cu amănunte de prisos, continui povestirea pe faze.
Faza 1 – Preludiu. Am trimis revistei un mail în care îmi exprimam dorința de a publica un articol care să sintetizeze studii publicate în urmă cu foarte mulți ani, într-un domeniu care se încadrează perfect în cel al revistei.
Faza 2 – Discuții. Primul răspuns a fost pozitiv, mi s-a cerut articolul. L-am terminat și în două zile l-am trimis. Al doilea mesaj al ”lor” m-a informat că se discută acceptarea. Al treilea: ați trecut de cea de a doua etapă.
Faza 3 – Răspunsul final. Un mail amabil mă felicită pentru faptul că s-a aprobat publicarea articolului. Două zile mai târziu mi se trimite un nou mail, de data aceasta conținând două documente anexate: proba de tipar… și o factură pentru (țineți-vă bine!) 2880 de dolari americani!!
Faza 4 – Provocarea. Răspunsul meu, pe o pagină și un sfert, conține următoarele puncte:
*Nu eu v-am căutat pe dvs., ci dvs. m-ați căutat pe mine.
*Pe parcursul a nu mai puțin de șase mesaje nu ați amintit obligația de a plăti vreo sumă de bani.
*La vârsta mea, CV-ul este irelevant și nu sunt deloc interesat să plătesc ca să fiu publicat.
*În cazul în care articolul nu va fi publicat, toată Europa va afla de respectiva afacere, cu lux de amănunte și cu întregul schimb de mesaje dintre noi.
Faza 5. – Negocieri ca la târg. Prima reacție: ce ziceți de 1000 dolari? Răspunsul meu: not on my dead body. (Nici mort!) A doua reacție: ce ziceți de 100 dolari? Răspunsul meu: 100 dolari? În ordine. A treia: oare nu se poate 200 dolari ?! (Repet, nu am schimbat niciun amănunt.) Răspunsul meu: nicidecum.
Faza 5 – Happy end, conform principiului că cine clipește primul, pierde: am transferat suma de 100 dolari și articolul a fost publicat, bineînțeles online, în 23 februarie 2023.
Și acum o precizare: biroul revistei nu-și are adresa nici în Indonezia, nici în Pakistan sau în Guineea Ecuatorială, ci în Nevada, Statele Unite ale Americii.
În prezentarea pe internet, corpul editorial asigură pe cei interesați cum că înainte de fi acceptat pentru publicare, fiecare articol este supus unui grup de experți (procedeul numit peer review), doar că în cazul meu ”experții” nu au schimbat o iotă din textul inițial și nici nu au propus vreo schimbare.
Personal, am fost și încă sunt membru al unor comitete editoriale și nu-mi amintesc nici măcar de un singur articol primit pentru evaluare care să fi plecat de la mine fără câteva întrebări, propuneri de schimbări, etc.
Iar la sfârșit doresc să previn întrebarea care se impune: pentru ce am făcut publică toată această tărășenie?
Există cel puțin două explicații.
În primul rând, toți cei care au auzit povestea m-au întrebat: de ce nu o publici? Și așa cum mă cunosc mulți, eu fac față cu greu la provocări.
În al doilea rând, cred că povestea reflectă o stare de lucruri nu foarte cunoscută în lumea largă. Nu e vorba de plata pentru articole, ceea ce e de la sine înțeles la un asemenea jurnal. E vorba de o atitudine de bazar turcesc, sau marocan, sau chiar… buhușean, orașul copilăriei mele, unde răposata mea mamă știa să se tocmească la piață, miercurea, pentru găina de vineri seara, până ce vânzătoarea accepta 50% din prețul inițial (nu e exclus ca ”arta negocierii” să o fi moștenit de la ea). Mă întreb cum poate fi etichetată valoarea unui asemenea jurnal care își spune „științific” și cum poate dormi liniștit așa-zisul editor șef și toți cei care sunt răspunzători de valoarea științifică a jurnalului respectiv.
În urmă cu vreo doi ani jurnalul Societății Europene de Anestezie și Terapie Intensivă (ESAIC) a publicat un articol, semnat de câțiva iluștri colegi, care atrăgea atenția confraților mai tineri asupra pericolului de a se lăsa tentați de propuneri venite din partea publicațiilor care din categoria ”predators”. Nu îmi închipuiam că situația reală e și mai penibilă ca cea prezentată de ei. Acum știu. Și îmi fac o datorie de a spune tuturor povestea mea.
PS 1. Nu încercați să găsiți articolul meu cu ajutorul vreunui motor de căutare, el nu apare nicăieri, pentru că niciun site serios nu include articole apărute în asemenea jurnale!! Dar ce contează? I could not care less!!
PS2. La câteva zile după ce am terminat de scris cele de mai sus, am primit un nou mesaj de la același ”vestit” Jurnal. Să vezi și să nu crezi! Iată textul, cuvânt cu cuvânt: ”Ați publicat un manuscris în Jurnalul nostru și vă mulțumim pentru sprijinul generos pe care l-ați acordat prestigiosului nostru Jurnal. Avem nevoie de colaborarea dvs. și vă rugăm să ne anunțați dacă aveți un nou manuscris pentru publicare…”. Se pare că suta mea de dolari le-a rezolvat minusul din bancă!
Gabriel Ben Meron
18 Comments
Amazing story! Unfortunately quite common in the States.
Congrats for having published it!
I just wanted people to know what is hidden under the name ”Scientific journal”
GbM
Asemenea publicații medicale pe care le-a menționat GBM, nu le iau în serios ( după cercetări pe Pub Med în legătura cu publicația respectivă )Prefer publicațiile medicale cunoscute ,chiar dacă -mi resping articolele împreună cu sugestii constructive , care în unele cazuri mă ajută ca să public articolul în altă revistă
Corect!
GbM
Formidabil!
O adevărată aventură economică!
Cu felicitări totusi,
Roxana Cristian
Am dovedit ca stiu sa negociez!!!!
GbM
Un caz asemănător cu cel prezentat în articol: după 1989 s-au înmulţit editurile ca ciupercile după ploaie. Multe nu sunt decât nişte curele de transmisie către tipografie, neavînd redactori şi preluând materialul autorului exact aşa cum e predat. Astfel pseudo-savanţii pot scoate cărţi de specialitate pe bandă rulantă, plătind – evident. Aceste cărţi contează la CV şi uneori la avansarea în ierarhia profesională.
Pseudosavanții crează pseudoștiință și noi primim incontinuu pseudoinformații.
Se pare că trăim in epoca pseudo……
GbM
Și eu mă gândeam că de aici până la fake news nu este decât un pas!
Oare comisiile care decid avnsarea în ierarhia profesională nu au niciun mijloc de a diferenția între publicații bona-fide și pseudo-știință??
Bine inteles!
GbM
You “get what you paid for…”
There are crooks “a dime a dozen” everywhere, and they all have learned how to get their moneys from the innocent and the credulous. Best is to learn from our mistakes and not repeat them.
True, but I am happy with the bargain I got, and especially for the fact that I proved to myself that I still have the ability to negotiate….
GbM
\Mesajele articolului sunt importante și fenomenul probabil că există nu numai în medicină. Dar cel mai serios lucru este faptul că mulți care scriu la asemenea jurnale devin pseudo savanți și pot chiar progresa în ierarhia profesională.
SI cum putem sa ne ferim de ei?!
GbM
Promovarea persoanelor in lumea academica (cel putin universitara, caci medical nu cunosc) nu se poate face prin publicatii ad-hoc in reviste pe care nimeni nu le cunoaste sau apreciaza. Atat editurile academice care publica carti, cat si revistele academice sunt apreciate dupa o scala cunoscuta in lumea disciplinei relevante, iar cand cineva, un cadru tanar incearca sa urce pe scara titlurilor academice in institutia care il va promova, este solicitat ca publicatiile sale (articole sau carti) sa apara in reviste/edituri apreciabile.
De aceea, situatia din articol are elemente ciudate, care, ar justifica un scop abscons al acelor reviste care solicita bani petnru publicarea de articole. Cu toate acestea se platesc bani – in general – de catre oameni necunoscuti, care isi doresc sa le fie publicate carti (de articole nu am idee). Dar si acest fapt nu este unitar, pentru ca aceeasi carte pe care daca as fi publicat-o la editura academica cunsocuta DeGruyter, ar fi trebuit sa platesc cateva mii de euro, la editura tot academica din USA – Lexington o amprenta (nume) al lui Rowman & Littlefield – probabil o chestiune care tine de proprietari – nu a fost nevoie sa platesc nimic. Desi eram aceeasi persoane necunoscuta din domeniul istoriei/dreptului sau whatever.
Eu nu am publicat decât la Baabel, dar despre aceste „jurnale” știu de la soțul meu. El e asaltat zilnic de asemenea oferte și se ferește de ele ca de foc. Că sunt neserioase se vede și din faptul că vin din domenii diverse și fără nicio legătură cu activitatea lui. Dar nu știam că au coborât până la nivelul de a se târgui ca la piață! Adresa din SUA nu dovedește nimic, o adresă fictivă poate fi obținută cu ușurință.
Un lucru mă miră. Publicarea este scumpă și nu are niciun rost dacă articolul nu poate fi găsit și citit / citat. De unde se găsesc atâția fraieri pentru ca „jurnalele” să fie viabile?
Iata intrebarea crucială, și problabil răspunsul e : ezxista multi fraieri pe lumea asta….
GbM