Mă aflu în avionul companiei Wizzair în drum spre Israel. Este 22 martie 2023, o zi înaintea celei în care m-am născut acum 71 de ani. Trecuseră 8 zile de când am pornit spre București alături de I. şi de E. În avion observ o inscripție care îmi deschide inima: Happy to have you on board. Teama eternă, de la fiecare urcare în avion, se îmblânzește. A doua zi după sosirea noastră la Bucureşti urma să înceapă turul lansărilor cărţii scrise de tatăl meu, sub forma unui jurnal, între 1979 şi 1981. Lansările începeau la librăria Kretzulescu a editurii Humanitas, continuau la CSIER [1] şi apoi, în zilele următoare, la Cluj şi la Oradea.
Întâlnirea cu Raluca Vereş Lazarovici, venită special de la Oradea, avea să dea startul evenimentelor din capitală. Memoriile tatălui meu au fost păstrate – greu de crezut şi poate de înţeles – ca un grup de manuscrise pe care mama mea, Malvina Rosinger, le-a transcris cu scrisul ei echilibrat şi citeţ, iar în cele din urmă, au fost bătute la mașină de Yeger Brana, o fostă funcţionară la Românoexport, ajunsă în Israel la vârsta a treia.
După moartea mamei mele, de la care s-au împlinit deja 5 ani, am aranjat cu mare atenţie toate paginile manuscrisului, le-am pus pe căprării, am căutat să descopăr părţi care s-ar fi putut pierde în negura anilor, dar nu am avut niciodată viziunea că voi reuşi să public o carte de memorii ale tatălui meu.
Experienţele mele anterioare în ale publicării au fost extrem de complicate şi s-au soldat nu o dată cu deziluzii. Studiind procesele din Comerţul Exterior, am aflat că perioada referitoare la acestea nu fusese dezvoltată în memorii, ci rămăsese doar în rezumat. Prin urmare am neglijat acel material, preferând cercetarea dosarelor de arhivă, pentru a completa datele mai puţin cunoscute. Totul putea fi interpretat ca un sistem cu puţine ecuaţii, dar multe necunoscute, ce nu părea să aibă vreo soluţie, cu certitudine nu o soluţie unică.
În aceste condiţii şi pe măsura posibilităţilor am continuat să cercetez ce s-a întâmplat în anii în care a fost eliminată cea mai mare parte a evreilor angajaţi în funcţii de răspundere în Comerţul Exterior.
Dar manuscrisul tatălui meu era încă în necunoscut, în camera mamei. Scoaterea sa la lumină rămânea o misiune pe care mă simţeam obligată s-o îndeplinesc.
Întâmplarea mi-a venit în ajutor atunci când o întâlnire pusă la cale de Olga Ştefan, doctorandă cu o teză despre Vapniarka, m-a adus faţă în faţă cu Raluca Vereş Lazarovici şi colaborarea noastră a continuat aproape doi ani până când, în noiembrie 2022, a apărut la editura Ratio et Revelatio, cartea memoriilor aşternute pe hârtie de tatăl meu cu jumătate de secol în urmă şi pentru a cărei lansare am făcut periplul celor câtorva oraşe din România, început la Bucureşti, trecând prin Cluj şi încheiat la Oradea, oraşul natal al lui Béla Rosinger, tatăl meu.
În aceste momente pe care le trăiesc la întoarcerea în Israel, preiau motto-ul editurii Ratio et Revelatio, care mi se pare potrivit la cele ce se întâmplă aici, în jurul meu. Motto-ul acesta nu este doar expresia unei realităţi nedorite, dar şi expresia – întâmplătoare desigur – a unei atitudini abordate de-a lungul întregului volum de autorul său. Aceasta este impresia relatării la persoana întâi a evenimentelor vieţii tatăl meu, cel care a suferit sub trei dictaturi, relatare pe care o face în spiritul cuvintelor din titlu, precum au afirmat-o unii dintre vorbitorii întâlnirilor ce vor urma. În carte apare premoniţia lui Rosinger privind dispariţia sistemului, pe care în tinereţe îl considera ca un posibil univers făgăduit.
Dacă într-adevăr se va ţine seama de esenţa acestor cuvinte, fără ură și părtinire, e posibil ca lumea să devină mai puţin dornică să fugă către orizonturi periculoase. Dar să nu uităm că o pot face doar cei care au curajul şi înţelepciunea necesară.
Întâlnirea de la librăria Humanitas, în după-amiaza zilei de 14 martie, s-a petrecut alături de Tudor Călin Zarojanu, matematician ca pregătire, dar jurnalist şi scriitor, de Cosmin Budeancă, istoric la IICCMER [3], cât şi de inginerul eseist româno israelian Dan Romaşcanu (prin Skype).
Printre cei din sală au fost oameni importanţi pentru mine, printre care am salutat cinci colegi de grupă de la matematică şi zece colegi din acelaşi an de studii, absolvenţi ai facultăţii între 1974-1975, cu toţii persoane realizate profesional şi familial, care au aflat pe diferite căi de venirea mea la Bucureşti. Cu unele, prietenele mele de pe vremuri, mă întâlnesc an de an, dar pe alţii i-am văzut pentru prima dată de la sfârşitul facultăţii. E ciudat cum simţăminte apar sau reapar şi te fac deodată să te întrebi cum este posibil să se creeze aproape ad-hoc un asemenea cerc de persoane care vin să te susţină? Au venit câţiva dintre colaboratorii mei de la CNSAS, unde timp de ani de zile am reconstruit din dosare realitatea sumbră din spatele proceselor din Comerţul Exterior, pentru a o face cunoscută.
Au venit şi câteva persoane importante, al căror parcurs a urmat momente paralele cu ale vieţii mele, petrecută cu lunile în România, începând din 2002 şi apoi continuând fără întrerupere între 2006 şi 2015. A fost acolo [4] poeta Ana Blandiana şi secretara Academiei Civice, Ioana Boca, a fost prezentă directoarea adjunctă a Arhivelor Naţionale, Alina Pavelescu. Au venit și băieţii mei din Israel și m-au ajutat foarte mult la pregătirea evenimentelor de la Bucureşti.
A doua zi ne-am întâlnit pe strada Popa Soare, într-o sală alocată de CSIER la sediul cantinei rituale a Comunităţii Evreieşti.
Reprezentanta cea mai de seamă a întâlnirii a fost desigur Eva Galambos care citise deja cartea cu entuziasm, exprimându-și mirarea asupra unor elemente pe care nu le cunoscuse. Şi aici a luat cuvântul Cosmin Budeancă, acceptând cu generozitate să participe la ambele lansări. Moderatoarea întâlnirii a fost Anca Tudorancea, cercetător principal al Centrului, al cărei interes pentru viaţa evreiască din România antebelică şi comunistă este dovedit de lucrările pe care le-a publicat. Preşedintele Comunităţii Bucureşti, cât şi alte persoane din apropierea acestei comunităţi au fost prezente, alături de câţiva cercetători ai Centrului condus de Adrian Cioflâncă. Prietenele mele dragi, Doina şi Anca, au venit din nou, alăturându-se încă o dată evocării Destinului tatălui meu.
A doua zi după lansarea de la CSIER, Raluca şi cu mine am zburat spre Cluj. În 18 martie, la Muzeul de Etnografie al Transilvaniei, a avut loc întâlnirea cu invitaţii clujeni, cu Andrea Ghiţă, care realizat un reportaj TV [5] transmis la emisiunea Transilvania policromă. M-am întâlnit şi cu câteva prietene din Cluj, şi ele prietene prin “tranzitivitate”, două surori originare din Ploieşti, veşnic binevoitoare şi cu dorinţa de a ajuta. Şi nu în cele din urmă am avut plăcerea s-o îmbrăţişez pe Judith Mureşan.
I-am întâlnit desigur pe onoraţii vorbitori, directorul Muzeului, istoricul Tudor Sălăgean, împreună cu profesorul Zoltán Tibori Szabó, publicist şi specialist în istoria Holocaustului, directorul Institutului pentru Studii de Holocaust şi Genocid al Universităţii Babeş-Bolyai.
A lipsit însă una dintre persoanele cele mai implicate şi angajate, timp de aproape doi ani, în demersurile legate de publicarea cărţii: Mihaela Gligor, cercetător istoric la Institutul George Bariţiu şi întemeietoarea Institutului de Studii Indiene în cadrul aceleiaşi universităţi şi nu în cele din urmă conducătoarea doctoratului Ralucăi. Tot la Cluj mi-a mai luat un interviu dl Bogdan Rădulescu de la revista Gândul. [6]
În după-amiaza aceleiaşi zile am plecat cu trenul spre Oradea, unde se încheia circuitul început la Bucureşti şi locul de unde începuse “întreaga poveste” depănată pe circa 300 de pagini despre destinul unui evreu comunist – tatăl meu – într-o democraţie populară. Oradea a fost cireaşa din vârful imensului tort, dacă pot folosi această expresie, întâlnirea cu oamenii care m-au onorat cu prezenţa lor a fost şi mai emoţionantă. Întâlnirea de la Oradea, intermediată de editură, adică de familia Vereş, dar şi de prietena mea Anca Laslo, s-a ţinut la Institutul Iosif Vulcan, în prezenţa directorului Ioan F. Pop, poet şi eseist, a lui Robert Schorr, directorul departamentului cultural al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi a Cristinei Puşcaş, istoric şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Oradea.
La Oradea participarea a fost de-a dreptul impresionantă, atât numeric cât şi structural. Cristina Puşcaş şi Cristina, prietena Ancăi, profesoare la Universitatea Oradea, şi-au invitat studenţii. Așadar, persoanelor de vârsta a treia li s-a alăturat un grup semnificativ de tineri. Din păcate nu ştiu cât de mult interes le-a trezit subiectul.
De data aceasta, cu ocazia numeroaselor autografe pe care le-am dat, am aflat câte ceva despre participanții mai vârstnici. Din scurtele discuţii purtate cu aceştia, când i-am întrebat pe fiecare cum se numesc şi cu ce se ocupaseră, reţin în mod special discuţia cu o doamnă Violeta, reprezentanta organizaţei orădene a evreilor mesianici, care a avut mult interes pentru carte şi cu doamna Livia Cherecheș, care împreună cu sora sa a întemeiat organizaţia orădeană Tikvah. [7]
Doamna Cherecheș citise deja cartea. S-a apropiat încetişor de masă, a aşteptat până când s-a sfârşit rândul solicitanţilor de autografe şi mi-a spus câteva cuvinte mişcătoare. Mărturisindu-mi cât de mult s-a identificat şi cât de apropiate i-au fost confesiunile făcute de Rosinger, mi-a relatat că a trecut și ea printr-o situaţie asemănătoare. Fiind membră a unei întreprinderi de comerţ exterior, a fost eliminată pe motivul că era evreică. Desigur că asta s-a petrecut mai demult, într-o altă epocă, la Oradea, sub regimul Ceauşescu.
Cele trei zile de la Oradea s-au scurs emoţionant, în compania Ancăi Laslo, a prietenelor Ralucăi, doamne tinere pline de energie, culoare şi entuziasm, dintre ele Adela Lazăr, pictactriţa despre care Anca a scris deja la Baabel, Oana Bungău și Judit Simon.
Au trecut deja trei săptămâni de la întoarcerea mea acasă, au trecut repede şi tensionat, ca de obicei în Israel. Lansările mi-au oferit o experienţă neobişnuită, fiind înconjurată de căldură, prietenie, bunăvoinţă, interes pentru carte.
În încheiere aş adăuga că la fiecare loc de lansare am încercat să găsesc o punte către anturajul “locului”, prin oamenii sau funcţia care îl reprezintă. Dintre punţile găsite, o s-o citez pe cea revelată la Humanitas.
Trăind la Bucureşti, în universul Cotrocenilor, până după arestarea şi condamnarea tatălui meu, locurile pe care le-am străbătut în anii copilăriei au rămas întipărite nu numai în memoria mea, ci şi în memoria unor persoane deosebite: Sanda Golopenţia, a cărei mamă, Ştefania, soţia sociologului Alexandru Golopenţia, mi-a fost profesoară de română, dna Eugeniţa Ghica, profesoara mea de pian, care l-a avut elev în acea perioadă pe și dl Andrei Pleşu, și Gabriel Liiceanu, despre care am aflat mult mai târziu că şi-a petrecut copilăria în aceleaşi locuri.
Închei acest articol cu un scurt fragment al lui Gabriel Liiceanu.[8]
“În mai toate familiile există câte un om deosebit, unul al cărui spirit trebuie onorat prin evocarea lui periodică. Şi pentru că fiecare dintre noi are nevoie de repere vii, acest om, atunci când există, nu trebuie niciodată pierdut din memoria urmaşilor. Adevărul este că de la o vârstă încolo, începem să ne tragem îndărăt, scurtându-se, timpul vieţilor noastre cere să fie îmbogăţit cu viaţa celor care ne-au precedat. Sau poate pentru că în curând nu vei mai fi, te întorci spre cei care nu mai sunt? Fapt e că începi să-ţi dezgropi părinţii, să-ţi forţezi memoria pentru a scoate la suprafaţă până şi lucrurile cele mai mărunte pe care le-ai trăit cu ei. Viaţa ta nu-ţi mai ajunge… Fără a-ţi descoase părinţii despre părinţii lor, ai senzaţia că ai pierdut definitiv posibila prelungire a vieţii tale în trecut. Socotită în “timp al generaţiilor”, viaţa ta apare mai scurtă, deoarece viitorul pe care îl realizezi că apare existent în faţă, devine deodată limitat şi îţi este greu să asimilezi această realitate“.
Veronica Rozenberg, aprilie 2023
[1] CSIER – Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România
[3] IICCMER– Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc www.iiccmer.ro
[4] https://www.facebook.com/librariahumanitas.kretzulescu/videos/712452317279920/
[5] https://youtu.be/LcmpwG8OqSo
[8] Gabriel Liiceanu, Cele trei norme ale mamei. Scrisoare către fiul meu https://www.amazon.com/Cele-trei-norme-ale-mamei/dp/B01ELW88XI
22 Comments
Dragă Veronica,
Știi deja că ”Destinul unui evreu comunist…”, cartea scrisă de tine cu atâta iubire, conținând însemnările tatălui tău, am citit-o cu sufletul la gură.
Calitățile deosebite umane ale domnului Adalbert Rosinger se degajă din orice cuvânt scris și, chiar dacă n-o spune de prea multe ori în mod explicit, domnia sa a trecut demn peste toate vicisitudinile vieții provocate de o politică de partid nedreaptă, iar asta n-a putut-o face în mod descriptiv și riguros decât pentru că se simțea nevinovat pentru lucrurile imputate. Avea sufletul curat și liniștit în fața lui Dumnezeu.
Citirea cărții mi-a provocat multe momente de durere, dar, paradoxal, o durere plăcută. Adică, o durere când mi se releva prin ce a trecut domnul Adalbert Rosinger și o satisfacție că aflu lucruri importante despre un om cu așa calități morale: să nu urască, să nu blesteme, să nu transmită urmașilor dorința să fie răzbunat și public, nu numai instituțional, cum s-a întâmplat cât era în viață.
O acceptare interioară pentru nedreptatea făcută, acceptare care nu putea să fie prezentă la tatăl tău decât dacă iubea viața așa cum e ea. Și viața l-a răsplătit cu ce a avut nevoie ca suport: o soție minunată și o fiică ideală.
Sunt sigură că a plecat într-o lume mai bună, exact cum a trăit: împăcat cu propria-i persoană și cu alegerile făcute pe drumul vieții, nu totdeauna benefice pentru domnia sa.
Generația mea și alte câteva am învățat o istorie mistificată. Perioada regală (1881-1947) a fost lăsată albă, invitație pentru a căuta singuri continuarea evenimentelor istorice. Parcă a fost mai bine așa, în comparație cu istoria învățată în școală, în perioada de democrație populară (!), de după abdicarea Regelui Mihai I, trunchiată și neadevărată!
Mai bine să nu știi istorie deloc, decât să înveți una falsă!
Eu nu mai am nevoie să citesc istorie pentru a-mi completa lacunele generate de o instrucție școlară din perioada comunistă, o istorie contrafăcută și mustind a îndoctrinare. Sunt lămurită și de ce acest om profesionist a fost sacrificat. Era un stâlp de demnitate și le era mai greu să-l ocolească sau să-l ignore. Trebuia dat definitiv la o parte. Câtă fărădelege, atâta ignoranță! N-au anticipat că adevărul va ieși la lumină, iar viitorul, uite, i-a pleznit peste față!
Îți mai fac doar câteva adăugiri.
Toată viața am avut o trăire sufletească ciudată, de rău visceral, când nu se știa vinovatul și vina cădea pe mai mulți, printre care mă aflam și eu. Nu dezvolt speța. În limba română există o vorbă înțeleaptă: ”Hoțul cu o vină, iar păgubașul cu o sută”. ”Suta” e reprezentată de cei bănuiți.
Întotdeauna am suferit la această acuzație generalizată, pentru că mă știam nevinovată. Citind cartea ta m-am vindecat de această ”boală”. Dacă te știi nevinovat, nu trebuie să-ți adaugi nicio suferință.
Ce am mai înțeles după citirea cărții este că, într-adevăr, istoria consemnată oficial în mod fals trebuie rescrisă de oameni imparțiali, neimplicați sentimental cu protagoniștii evenimentelor analizate istoric. Tu, chiar dacă erai fiica personajului principal, a trebuit și ai reușit perfect să acoperi cu trimiteri la documente reale spre informarea celor care vor să se convingă că aspectele precizate în carte sunt certe.
De asemenea, mă pun în situația ta și-mi dau seama cât de grea ți-a fost răscolirea acelor înscrisuri ale tatălui tău, înscrisuri care să te conducă să vezi din documente că, într-adevăr, tatăl tău a fost nevinovat. Acuzațiile i-au fost fabricate deoarece trebuiau urmate indicațiile partidului de a-l elimina din activitatea pentru care avea vocație și care-i asigura pâinea pentru el și familia lui dragă.
Când ne-am întâlnit la ”Humanitas”, în mijlocul lui martie anul acesta, la lansarea cărții tale, emoția revederii, după zeci de ani, a fost foarte mare. Îți citisem cartea și-mi exprimasem printr-o recenzie emoția puternică provocată de ea. Discuțiile, prin cuvintele adresate de cei care au luat cuvântul atunci, au fost consistente și, cu siguranță, au amplificat dorința celor prezenți de a o citi cât mai repede. Mie îmi confirmau că nu m-am înșelat în a aprecia-o.
Parcursul tău din cele câteva zile ale lunii martie, a anului acesta, cuprinzând trei orașe mari din țară (București, Cluj, Oradea), a fost greu, dar dorința de exprimare a fost mare și ai reușit, poate, chiar mai bine decât ți-ai fi închipuit. Mă bucură mult asta! Meritai această izbândă!
Felicitări, Veronica, pentru toată munca ta! Ai fost puternică precum o stâncă! Ți-ai atins scopul și cred că, dacă nu găseai rezolvarea a ceea ce-ți propuseseși să faci, ai fi transmis-o băieților tăi, ca pe o datorie sacră, cu aceeași eleganță și demnitate transmisă, poate, subliminal ție, de tatăl tău!
Cu o astfel de carte ca aceasta, a cărei autoare, fie chiar indirectă, ești, tu rescrii istoria unor ani frământați și, poate, deschizi calea și dorința altora să aducă la lumină locuri întunecate ale istoriei noastre naționale.
Încă o dată, felicitări!
“…mi se releva prin ce a trecut domnul Adalbert Rosinger și o satisfacție că aflu lucruri importante despre un om cu așa calități morale: să nu urască, să nu blesteme, să nu transmită urmașilor dorința să fie răzbunat și public, nu numai instituțional, cum s-a întâmplat cât era în viață.
O acceptare interioară pentru nedreptatea făcută, acceptare care nu putea să fie prezentă la tatăl tău decât dacă iubea viața așa cum e ea. Și viața l-a răsplătit cu ce a avut nevoie ca suport: o soție minunată și o fiică ideală.”
Cuvintele tale, dragă Lenuş mă emoţionează profund. Cât de multă dreptate ai atunci când menţionezi cele de mai sus, legate de «a nu urî», «a nu blestema», «a nu încerca să fie răzbunat în viitor»
Dar nu pot spune că a acceptat situaţia, pentru că ceea ce poate am omis să scriu în părţile de introducere sau încheiere, este că după eliberare, tatăl meu a luptat cu toate mijloacele posibile atunci, în România, pentru recunoaşterea nevinovăţiei. Memorii peste memorii, audienţe şi încercări de a ajunge la persoane cheie ale vremii, unde în anumite situaţii a reuşit să pătrundă, dar uşile, uşile destinului rămâneau în cele din urmă, închise.
Dacă mama a fost o soţie ideală, aceasta este de necontestat, şi nu numai pentru că majoritatea familiilor ai căror “capi” în majoritate bărbaţi, dar au fost şi câteva femei arestate s-au dezmembrat, dar şi pentru că a ştiut să moduleze viaţa mea proprie astfel încât frământările ei să nu-mi fie transmise şi mie.
Fiica ideală nu ar fi lăsat acest document să “zacă” decenii, dar nu pot să-mi fac reproşuri, viaţă îşi are drumul său, ca un fel de predestinare.
Faptele evocate cu atâta precizie şi exactitate din memoria excepţională a lui Rosinger, şi după atât amar de vreme, au fost cu adevărat apreciate în mod deosebit la toate lansările, de către toate persoanele onorabile care au vorbit.
Eu îţi mulţumesc cu cea mai sinceră emoţie şi sinceritate, bucurându-mă pe lângă de tot ce scrii şi de neobişnuita noastră revedere, ce a făcut faţă timpului şi spaţiului. Şi sper că nu va fi fost ultima: -)
” Jurnalul unui evreu comunist……” este o carte Document, de fapt prezentarea a 3 dictaturi din Romănia prin ochii, mintea unui intelectual strălucit; un activist inteligent, cultivat, sensibil si echilibrat, Adalbert Rosinger.. El a suferit sub toate dictaturile, carlista, fascistă si comunistă din cauza onestității, seriozitații si idealurilor sale.
Sunt mândra că am avut in tinerete prilejul sa- l cunosc personal pe tatal Veronicăi, la Bucutesti, acum 50 de ani.
Am citit cartea cu mult interes, am admirat modul succint , elegant, sobru in care sunt exprimate nenumărate adevăruri dureroase ; fara autocompătimire, fara efuziuni lacrimogene.
Am aflat cum actiona Partidul Comunist si mai ales organizatia tineretului imediat dupa fondarea lui, modul cum dupa 1944, conducatorii de partid au indepărtat pe unii tovarăṣi de luptă, cât si faptul ca o parte dintre evrei, printre care A. Rosinger au contribuit masiv la reconstructia economiei Romăniei dupa un război pustietor. Si dupa o schimbare totala a orănduirii sociale.
Am fost cutremurata de modul cum erau tratati in inchisorile comuniste deținutii politici acuzati pe nedrept, majoritatea evrei, sau credincioşi creştini, oameni de bine.
Aduc deosebite multumiri Veronicai Rozenberg, fiica autorului, aceea care printr- o munca asidua si minuțioasă a
adus la cunoştinta cititorilor romăni Jurnalul unui OM de inaltă valoare morală, de mare corectitudine si capacitate de acțiune.
Articolul Veronicai din revista Baabel mi- a dovedit ca in Romănia cartea de exceptie ,
” Jurnalul unui evreu comunist ” s- a bucurat de un real succes, a atras persoane diverse si tineri doritori sa cunoasca istoria țării lor dintr- un unghi cu totul original , prin prisma unui patriot evreu autentic.
Fie-le memoria binecuvântată Malvinei si lui Adalbert Rosinger!
Dragă Marica,
Aproape că nu am cuvinte ca să pot să-ţi exprim cât sunt de impresionată de bogăţia cuvintelor tale privind pe tatăl meu şi cartea pe care nu a putut duce-o la desăvârşire.
Cele scrise de tine sunt o caldă mângâiere care vine poate tocmai în momente în care – şi care dintre noi, oameni ajunşi la vârsta părinţilor noştri atunci când am sosit aici în ţară, cu sau fără ei, pentru că uneori ne-au urmat ulterior – simţim nevoia să-i avem pe aproape, să-i vedem, să-i ascultăm să mai “câştigăm” o clipă din ceea ce a fost şi nu se va mai întoarce, din ceea ce a rămas doar în închipuirea noastră.
Ai scris de exemplu:
“Am citit cartea cu mult interes, am admirat modul succint, elegant, sobru în care sunt exprimate nenumărate adevăruri dureroase; fără autocompătimire, fără efuziuni lacrimogene.”
Câtă dreptate ai în cele spuse, cred că nu l-am auzit, nu numai când am fost o tânără prea puţin preocupată de părinţi, plângându-se, iar lucrurile mi s-au dezvăluit în profunzimea lor mult mai târziu.
Cred că mă faci să fiu mulţumită chiar şi de alegerea acestui titlu.
Deci îţi foarte mulţumesc, pentru că ai citit, pentru că ai înţeles mai mult decât o permite înşiruirea de cuvinte, pentru că ai vibrat pe o coarda comuna, pentru ca ii pomenești :-(.
Imi dau lacrimile citind răspunsul tău; şi eu iti împărtăşesc regretul ca nu am vorbit suficient cu părinții mei; in tinerete am avut lecturile, visele, iluziile noastre, dar si suferință, indoieli, decepții si deziluzii.
Apoi venirea in Israel, a lua totul de la inceput , cu grija existentei de fiecare zi si a unei familii nu ne- a lăsat timpul necesar sa punem intrebări, sa aflam mai multe….
Prin publicarea Jurnalului , i- ai indeplinit tatalui tău o dorință pe care nu si- a exprimat- o cred, explicit. Aceea de a transmite generatiilor urmatoare momente insemnate din viata lui si o parte din intelepciunea acumulata.,
Formidabila viziune politica si economica a părintelui tau m- a uluit : atunci cănd socialismul părea mai ınfloritor ca totdeauna, blocul sovietic un monolit de nezdruncinat, Adalbert Rosinger pe baza experientei si capacitații si- a dat seama ca edificiul, dictatura comunista urmeaza sa se prabuşeasca. Devenise ” un Colos cu picioare de lut”
Dureros ca tatal tău s- a stins asa de repede, fara sa-ṣi vada ultima misiune,, scrierea Jurnalului
terminata.
De aceea iți multumesc si te admir , ca desi tulburata de dor, regrete, amintiri, emoții , iubire fata de parinti, ai realizat Veriga ce lipsea in Istoria evreilor din Romănia in sec XX. Prin cele 2 carți ” Procesele economice…..” si ” Jurnalul unui evreu comunist….”
Draga Andrea daca ai amintit articolul despre generatia a doua, acuma sint mindra ne-am imbogatit sufleteste sintem mult mai empatici la suferinta omului. Multi si-au ales profesii ca si psihologi, psihiatri, asistente sociala sau scriitori. Mai demult se considera “adoua generatie” aproape ca un diagnostic. Totuşi, exemplele anterioare, ca de altfe si cartea de da fata dovedesc exact opusul.
Dna Agnes Vass, sper din inima sa aveți dreptate, si sa nu fie aceasta doar un “wishful thinking and hoping”.
Satisfacție pentru “mission accomplished”. Bănuiesc , puțin regret ca nu mai ai micile satisfacții legate de fiecare pas făcut in realizarea proiectului . K.I.
Iti mulțumesc Ivan. Sigur ca atunci cand se încheie o misiune, iți este dor câteodată de parcursul făcut, sau mai curând de timpul pe care il vezi de-acum in spate.
De aceea e bine sa avem mereu cate un mic proiect înainte, atât cat se poate.
Stimată, mult dragă Veronica, mai întâi: LA MULȚI ANI!
Adaug la rîndul meu, FELICITĂRI pentru prezentul articol plin de căldură față de toți cei care te-au înconjurat în recenta călătorie prin țară și Felicitări că ai putut îndura repetarea traumelor trecutului în actualizarea valoroasei cărți dedicată părintelui de pioasă amintire.
Monica, iti multumesc foarte mult pentru intotdeauna frumoasele tale cuvinte si desigur pentru ca ai venit la intalnirea de la Cluj, astfel avand sansa sa ne cunoastem.
Cu drag pentru o doamna atat de erudita intr-ale muzicii, culturii si altor frumoase discipline ale sufletului 🙂
Felicitari draga Veronica pentru demersul tau implinit atat de frumos! Sunt bucuroasa sa ma numar printre cei care au fost alaturi de tine si sper din inima ca memoriile tatalui tau sa se bucure de succesul pe care il merita!
Îţi mulțumesc din inimă pentru faptul că ai fost mereu aproape în drumul făcut de la începuturi şi până la momentul cand am ajuns la destinație, tocmai în oraşul tău, orașul in care “once upon a time”, a început să se înfiripeze viața şi destinul tatălui meu.
Am fost prezentă la lansarea cărţii, la Cluj, şi m-a impresionat nu atât publicul numeros, cât strălucirea din ochii Veronicăi Rozenberg şi mulţumirea de pe chipul ei. Şi-a îndeplinit cu succes datoria de fiică şi a contribuit determinant la cunoaşterea ideilor şi concepţiilor tatălui ei, a adevărului-adevărat despre cine a fost Adalbert Rosinger!
Călătoria cărţii abia a început. Sunt sigură că va stârni interesul multor cititori.
Dragă Andrea,
E o calitate deosebită să intuieşti privirea cuiva într-o situaţie specială, ca aceea la care te referi.
Îţi mulţumesc desigur şi pentru acest lucru, dar mai ales pentru angajarea ta atât la organizarea cât şi la publicitatea pe care o faci cărţii şi pe care ai făcut-o atunci evenimentului.
În realizarea proiectului acesta nu pot să nu le menționez din nou pe Raluca Vereş Lazarovici, redactoarea cărții şi pe Mihaela Gligor suporterul din umbră al realizării sale şi într-adevăr determinarea mea susținută pe care din păcate cine ar fi trebuit s-o simtă, s-o vadă şi s-o aprecieze nu o mai poate face.
Adeseori observ, cum generație după generație copiii își amintesc prea târziu să “dea glas” părinților, dar mai ales să-l asculte. Aici la baabel am întâlnit câțiva oameni care se pare că totuși au făcut-o, iar tu Andrea ești printre cei care l-au ascultat.
Acum mai mulţi ani, medicul psihiatru Agnes Vass publica în Baabel un articol despre trauma Holocaustului (https://baabel.ro/2019/05/ner-zikaron/), în care aduce în atenţie şi modul în care suferinţa părinţilor a marcat viaţa celei de a doua generaţii, chiar dacă, uneori, tinerii nu ştiau mare lucru despre ce au avut de îndurat părinţii. Cred că această traumă pe care noi, cei din generaţia a doua, ne străduim s-o gestionăm o viaţă întreagă nu se referă strict la Holocaust ci în general la suferinţele şi nedreptăţile comise faţă de părinţii noştri. Cred că publicarea jurnalului lui Adalbert Rosinger, chiar şi teza de doctorat a Veronicăi Rozenberg, au şi această valenţă.
Foarte interesant și emoționant!
Multumesc, draga Tibi 🙂
D-na Veronica, cu pot cumpara cartea?, TT
Va scriu la mail 🙂
Munca enormă pe care ai făcut-o Veronica, pentru a aduna și întregii memoriile tatălui tău este demnă de admirație . Lansarea cărții în România este încoronarea acestei munci , Cartea este o epopee a suferinței unui om în circumstanțe ,care nu au fost prielnice strădaniilor lui de a se realiza și a trăi o viață normală alături de familia lui. .Felicitări!!
Draga Eva, ai fost printre primii care si-au dovedit interesul neobișnuit aproape pentru aceasta carte-evocare. Iti multumesc foarte mult pentru cele scrise ca si pentru recenzia din site-ul editurii ratioetrevelatio dot com.
A fost cu adevărat o realizare. La 22 iunie va fi o lansare la Institutul Cultural Roman la Tel Aviv in prezenta Mihaelei Gligor, aflata in vizita de studiu in Israel, posibil a Dlui Ambasador Ioanid si sper de asemenea a distinsului si eruditului prieten, baabelian Lucian Herscovici. Te invit de pe acum, daca vei avea posibilitatea.