Nu știu în ce măsură sunt adevărate constatările actuale că cititul a devenit desuet și că, potrivit unor statistici, există persoane care citesc o carte pe an sau nu citesc deloc. Am mai scris pe undeva că din clipa în care am reușit să adun literele împreună și am văzut că ia naștere un cuvânt – să fi avut cinci ani și jumătate, poate șase – nu am mai lăsat cartea din mână. Încă nu eram la școală. (La grădiniță nu m-am dus pentru că era război.) Cred că am învățat să citesc de la fratele meu. Mi s-a părut o lume de vis, uneori ciudată, întâlneam cuvinte pe care nu le auzisem niciodată. Primele mele lecturi au fost în ungurește și abia mai târziu mi-am dat seama că nu știam cum se pronunță literele duble sz, zs, cs, așa că ele îmi sunau străin. Cititul a devenit pentru mine cea mai mare plăcere și așa a rămas până astăzi. Țin minte că pe la 14-15 ani, într-o societate s-a pus întrebarea ”Ce vă place mai mult să faceți?” Și fratele meu și cu mine am răspuns: ”Să citim.”

Mie îmi place cartea sub orice formă. Nu mă deranjează să citesc pe calculator, pe telefon, am un e-reader și îmi descarc cărți în format electronic. Este foarte comod să plec în concediu cu mica mea cărticică electronică pe care o pot folosi și noaptea fără a deranja pe nimeni dacă nu sunt singură în cameră. Nu sunt de acord cu cei care resping aceste forme și afirmă că nu sunt cărți adevărate. De aceea nici nu-i critic pe cei, mai ales tineri, care se uită pe telefoane în tramvai, în autobuz sau în metrou. Unii se joacă, alții scriu mail-uri, dar sunt mulți, ca mine de exemplu, care citesc articole sau cărți. Sigur, ai o senzație cu totul aparte când iei în mână Cartea sub forma ei clasică, tipărită pe hârtie, într-o ediție frumoasă, o pipăi, o simți, dacă e nouă poate o și miroși și apoi te așezi comod în fotoliu sau te întinzi pe canapea, în pat înainte de a adormi și te delectezi cu ea.

În cadrul dragostei mele de lectură se includ vizite la librărie și de două ori pe an la târgul de carte, respectiv la Bookfest și la Gaudeamus. Sincer să vă spun, prefer librăria, nu sunt copleșită de numărul mare de titluri, deși azi găsești și acolo o ofertă bogată și nu este atâta înghesuială. Dar îmi place și târgul de carte, mai ales imaginea celor care iau în mână ”produsul”, îl răsfoiesc, citesc ce scrie pe ultima copertă, dacă nu cunosc autorul sau lucrarea. Și după ce fac cunoștință cu el, de foarte multe ori îl și cumpără.

Săptămâna trecută am fost la Bookfest. Am fost de două ori, prima dată joi la prânz, pentru a participa la lansările editurii Hasefer. Nu am stat prea mult, deoarece după-amiază aveam program și nu voiam să întârzii prea mult. Dar, fixând dintr-o privire standurile marilor edituri, am constatat că nu e prea multă lume, că era liniște.

Cu totul altă imagine m-a întâmpinat sâmbătă la prânz. Am dat de puhoaie de oameni care se mișcau în două direcții: unii spre târg, cu mâinile goale, eventual cu o plasă, o sacoșă și alții dinspre târg cu două, trei sau patru pungi de la diferite edituri. Abia reușeai să te apropii de standuri. Era gălăgie, din cinci în cinci minute se anunțau lansări de carte, la unele evenimente întâlneai personalități din lumea culturală, artistică, scriitori, poeți, dar și diplomați sau cercetători care au ținut să lase lumii amintiri scrise, chiar dacă ele interesează numai un public restrâns.

Oferta editurilor era imensă. Am constatat cu bucurie și nu pentru prima oară că ultimele opere din străinătate apar în limba română la scurt timp după cele originale, uneori la o diferență de câteva zile. Tematica este dintre cele mai variate, eu cred că fiecare găsește până la urmă ceea ce își dorește, indiferent de vârstă – de la gama largă de literatură pentru copii și adolescenți până la senectute, când îi descoperi pe autorii dragi din tinerețe, deoarece multe titluri sunt reeditate sau găsești cărți de memorii ale contemporanilor tăi.

Am plecat de la târg cu imaginea oamenilor aplecați spre cărți, cu o curiozitate față de nou și față de valorile perene car îți rămân întipărite în suflet poate întreaga ta viață, pe care poate le evoci în clipele grele prin care treci. Ele nu se pierd, nu îmbătrânesc, nu devin o povară ca niște haine vechi de care vrei să scapi fiindcă ocupă prea mult loc. Rămân acolo într-un colțișor al memoriei, poți apela la ele până la adânci bătrâneți sau până când memoria nu te lasă.

Eva Galambos