O precizare. În titlu m-am referit la ultimele două zile ale comandantului și proprietarului grupării Wagner, deoarece începând din 2014, aceasta a fost prezentă cu destul de mult succes pe diferite fronturi ale lumii. Este o organizație de mercenari care include foarte mulți veterani cu experiența războaielor, care știu să lupte, iar succesele armatei ruse pe frontul ucrainean se datorează în bună parte forțelor Wagner. Fiind vorba de mercenari, sunt aruncați fără milă în cele mai periculoase situații și numărul victimelor nu contează, sau contează prea puțin.

Cunoscând toate acestea, sfârșitul brusc al acțiunii lor de săptămâna trecută, rebeliunea armată și încercarea de a lovi în conducerea militară rusă, este la prima vedere inexplicabil, deoarece nu cunoaștem elementele determinante care au dus la acest deznodământ. Motivele aparente ale rebeliunii se cunosc: proasta relație a lui Prigojin cu ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu, și cu șeful statului major al armatei. Prigojin i-a acuzat pe aceștia că nu au sprijinit cu armament membrii Wagner, ba că i-ar fi atacat și ar fi vrut desființarea lor, că au făcut multe greșeli în conducerea războiului. Chiar dacă unele teze nu sunt adevărate, este limpede că pentru Ministerul rus al Apărării, prezența pe front a unei forțe militare independente care nu ascultă decât de propriii comandanți nu este de dorit și de multă vreme se cere încadrarea lor, respectiv semnarea de către membrii grupării a unor contracte cu armata, ceea ce ar însemna implicit subordonarea lor. Se pare că înțelegerea la care a ajuns Prigojin cu președintele belarus Alexandru Lukașenko, în rol de intermediar, prevede amnistierea participanților la rebeliune și încheierea de contracte cu armata, inclusiv de către cei care nu au participat la mișcare, deci sfârșitul organizației Wagner.

Dar de ce a renunțat Prigojin la ”marșul pentru justiție”, când a ajuns de-acum destul de aproape de Moscova, fără să fi întâmpinat rezistență și de ce nu a întâmpinat vreo rezistență? Aici nu putem decât să speculăm, cel puțin deocamdată.

Ar putea exista mai multe ipoteze. Cea mai fantastică – și aceasta îmi aparține – este că el ar fi avut aprobarea lui Vladimir Putin, care era nemulțumit de performanța ministrului său, dar nu avea curajul să ia decizia singur. Cum Prigojin condiționa renunțarea la marș cu schimbarea conducerii militare, nu se poate exclude că printre promisiunile transmise de Lukașenko să figureze ceva în genul acesta. Aici răspunsul ar putea fi dat în viitorul nu foarte apropiat ca Putin să nu iasă șifonat dacă ia decizia prea curând, ci poate peste câteva luni printr-o așa-zisă reorganizare a conducerii armatei.

Alte speculații sunt legate de eșecul sprijinului la care se aștepta Prigojin. Este greu de imaginat ca el să fi acționat singur, în spatele lui trebuie să se fi aflat câțiva oligarhi, inamici ai lui Putin din cercul apropiaților lui și care, dintr-un motiv sau altul, ar fi renunțat la sprijin. O condiție a succesului acțiunii liderului Wagner ar fi fost trecerea unei părți a armatei de partea lui, și nu era vorba de câteva sute de persoane, ci de ordinul miilor, ceea ce nu s-a întâmplat. Aici putem să ne amintim de succesul actului de la 23 august, când armata română a trecut de partea aliaților sau de eșecul din octombrie al lui Horthy din Ungaria când armata nu l-a urmat.

Poate că este vorba și de personalitatea lui Prigojin, un om lipsit de subtilități diplomatice, de capacitate de analiză, stimulat de propriile instincte și ambiții, care pur și simplu nu a știut să evalueze situația și s-a aruncat cu capul înainte în această aventură care putea să se termine prost, poate chiar cu confruntări sângeroase.

Argumentele care le-au fost prezentate de Lukașenko din partea lui Putin au fost probabil destul de puternice, dacă el a renunțat la continuarea inițiativei, deși era conștient că, cel puțin în Rusia, cariera lui a luat sfârșit, că devine un proscris care, cunoscând metodele serviciilor secrete ruse, poate fi ucis. Și-au pierdut viața persoane cu mai puține ”păcate” decât el care nu au recurs la forță fizică, doar la cea intelectuală, au vorbit împotriva regimului Putin.

Consecințele acestei revolte se vor vedea mai târziu. Primul lucru acceptat în unanimitate este că a afectat prestigiul președintelui rus. O mișcare de protest chiar în tabăra proprie – în fond Prigojin a fost un apropiat al lui Putin, chiar dacă nu de prim rang – nu este de bun augur pentru atmosfera din țară. Este un stimulent pentru opoziția care are mari dificultăți de a se manifesta, dar poate i-ar încuraja și pe alții să ia o atitudine potrivnică regimului. Pe de altă parte, speriat de cele întâmplate, Putin ar putea să ia măsuri mai dure, să-și înăsprească politica internă. Din păcate, în privința războiului, acțiunea are mai degrabă o valoare psihologică decât una concretă. Mișcarea lui Prigojin a fost de scurtă durată, nu a fost cazul să se retragă forțe militare de pe frontul ucrainean, ele au rămas în continuare să se confrunte cu cele ucrainene în cadrul contraofensivei care se desfășoară lent. Mai mult, s-a lansat și ideea că o parte a membrilor Wagner care s-au dus împreună cu Prigojin în Belarus ar putea să se reorganizeze și să atace Kievul.

Occidentul, respectiv a SUA, NATO sau UE, consideră că aceasta este o problemă internă a Rusiei. Sună frumos, dar asta nu înseamnă că serviciile secrete nu vor depune eforturi pentru a afla cât mai multe detalii despre acțiune. Se pare că cele americane știau că se pregătește ceva. În acest context, preocuparea americanilor a fost problema armamentului nuclear în condițiile în care în țară s-ar fi instalat haosul. Asta nu s-a întâmplat și poate pe undeva responsabilii cu securitatea din Occident au dat acatiste pentru ca acțiunea grupului Wagner să nu reușească.

Eva Galambos