În urmă cu aproape douăzeci de ani, la vârsta maturității deja, am avut prima mea pisică. Ca să fiu riguroasă, nici nu era chiar pisica mea, ci a fiului meu, atunci încă licean. Motănelul de rasă comună, europeană, cu blănița neagră pe spate și albă pe burtică și cu ”șosete” albe, a ajuns în casa noastră cu un nume care nu i se potrivea deloc: Pacoste. Fiindcă acest nume ni se părea exagerat și pentru că l-am iubit din prima clipă, nu i-am spus Pacoste, ci am scurtat în Pacos, apoi Pache, în câteva zile a devenit Păchiță și așa a rămas de-a lungul celor zece ani în care l-am avut în familie ca prieten, oferindu-i chiar rang de rubedenie. Desigur că i-am mai diminuat numele în fel și chip: Păchiduță, Păchișor, Paxi și câte și mai câte, fiindcă atunci când îndrăgesc pe cineva, eu îi dau pe loc nume de alint. Ei, acum aveam din plin pe cine să alint!

Păchiță s-a dovedit a nu fi deloc o pacoste. El m-a învățat că iubirea nu se poticnește în detalii cum ar fi specia, iar adăpostul, hrana și siguranța nu sunt suficiente, e nevoie vitală de dragoste și de manifestarea ei, chiar și când vorbim despre o pisică, chiar dacă se știe că pisica este întruchiparea independenței și a nonșalanței. Mai presus de orice, Păchiță mi-a arătat cum se poate comunica și cum se pot înțelege nevoi și dorințe fără a rosti vreun cuvânt. Când îi era sete, motanul meu deștept sărea pe chiuvetă și-mi arăta robinetul. El avea în bucătărie locșorul lui, unde îi serveam mâncarea specifică mâțelor pe farfuriuțe de porțelan ale serviciului de cafea. La ora cinci, când mă întorceam de la serviciu și luam masa, Păchiță se așeza neabătut cu noi la masă, întotdeauna pe același scaun. Nu mânca, ne ținea doar companie. Dacă vreun vizitator neavizat îi ocupa locul, motănelul meu plin de caracter își apăra poziția sărind la spatele celui ce ședea pe ”scaunul lui”, fără scandal, discret, dar hotărât. Era o figură!

De fiecare dată când pregăteam carne, Păchiță al meu primea o mică porție delicioasă pe farfuriuța lui, porție pe care o aștepta cu privirea convingătoare ațintită în ochii mei. Eram gata să cred că îl dresasem, dar tare mi-e că cea dresată eram eu… Pisicile sunt foarte deștepte, le poți învăța orice doar arătându-le o dată cum se face, dar nu pot fi dresate din cauza firii lor independente.

Aceste animale minunate au un aer de independență, dar ele nu sunt indiferente, să vă spun de ce. Într-o dimineață tihnită de duminică, când ne luam cafeaua în curte, Păchiță se agita mereu în jurul nostru, pleca repede în spatele casei și revenea mieunând cu intenția clară de a ne spune ceva. După vreo două ture de acest fel l-am urmat să văd ce dorește să comunice. M-a condus în spatele casei, unde o altă pisicuță se blocase într-o deschizătură strâmtă din gard. El n-o putea ajuta, dar m-a convocat pe mine s-o eliberez. Păchiță era atât de sufletist!

Era un motan liber și cam libertin. Nu-l castrasem. Primăvara devreme dispărea chiar mai multe zile pe dealurile din jur, răspunzând chemării naturii și întorcându-se tare jigărit. Câteva luni mai târziu vedeam prin curțile vecinilor pisicuțe care îi semănau grozav.

Peste iarnă Păchiță dormea cu noi în casă, de obicei chiar în dormitor, dar pe la cinci dimineața prefera să iasă în curte să dea o tură de câteva minute, probabil verifica situația din teren. Își făcea cunoscută dorința de a ieși afară cu cea mai mare delicatețe, în zece ani niciodată nu a făcut gălăgie și nu a miorlăit. Se ducea la soțul meu adormit și îl mângâia cu lăbuța pe mână ca să-l trezească pentru a-i deschide fereastra sau ușa. Niciodată n-a făcut asta cu mine. Cred că ne atribuise fiecăruia roluri precise, eu fiind cea responsabilă cu papa, altă explicație nu am găsit.

Păchiță a făcut parte din viața mea un deceniu, timp în care m-a învățat foarte multe lucruri despre relația dintre om și animal, mi-a oferit multă drăgălășenie, multă afecțiune și adesea alinare.

Nu vreau să povestesc cum l-am pierdut, căci asta încă mă doare, până acum îmi e dor de el și îl regret. Mă mir cum un ghemotoc cu blană, gheruțe și colți poate să ofere atâta iubire și cum îi poți ierta câte o zgârietură sănătoasă doar pentru că în secunda următoare simți că totuși mica felină te iubește, iar iubirea ta se întâlnește cu a ei. Îl evoc aici fiindcă nu l-am uitat. Păchiță a fost un motan mult iubit care a făcut în viața mea o diferență remarcabilă.

Anca Laslo