Pe drumul de costișă ce duce la… Ierusalim

Dedic acest articol prietenei mele Leni, originară (cum nu?) din Vaslui.

Mă gândesc la diverse mărturii pe care le-am publicat de-a lungul timpului în Baabel.  

Conrad Schick povestea că în 1846, drumul de la Jaffa la Ierusalim dura două zile (astăzi, cu trenul, se face în 45 de minute), se putea merge numai călare sau pe jos și mărfurile erau duse în spinare de catâri.  Iar pentru urcușul spre Ierusalim nici nu exista drum, călătorii urmau albia secată a unui pârâu și trebuiau efectiv să sară din piatră în piatră.  Până prin 1860 în toată țara nu exista niciun vehicul cu roți, pentru că nu exista niciun drum carosabil. https://baabel.ro/2020/04/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi/

Iar „Fetița din Ierusalim” (Myriam Harry, născută la Ierusalim în 1869) povestește că atunci când familia ei a plecat în valea Iordanului, bărbații au mers călare, iar pentru femei s-au adus cămile.  Fiecare cămilă ducea în spate un soi de paner în care încăpeau două persoane.  Și aici drumul a durat două zile – acum el poate fi parcurs în mai puțin de o oră.  Și să nu uităm că în anii 1870, în Europa se călătorea deja cu trenul… https://baabel.ro/2020/12/fetita-din-ierusalim/ (Cap. 8)

Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de veridicitatea acestor mărturii și a altora asemănătoare, din care reiese că în secolul al XIX-lea Palestina era o provincie înapoiată, iar Ierusalimul era un loc exotic, îndepărtat și greu accesibil.  Eu le pun pe seama proastei administrații otomane, pentru că au existat și perioade istorice în care situația a fost mult mai bună.

Pe actualul teritoriu al Israelului și al Iordaniei trec două din principalele drumuri comerciale ale Orientului Antic: Via Maris (Drumul Mării) și Via Regia (Drumul Regelui).  Chiar dacă numele cunoscute astăzi sunt cele latine, drumurile însele sunt mult mai vechi, datând cu peste 3000 de ani în urmă.  Ele făceau legătura dintre marile imperii din Epoca Bronzului: Egiptul, Mesopotamia și Imperiul Hitit (din Turcia și nordul Siriei de astăzi). 

Via Maris (pe hartă cu violet / maro) pornea din delta Nilului și urma țărmul Mediteranei până înainte de Haifa, unde se bifurca.  O ramură o lua spre răsărit, cobora spre Marea Galileii și de acolo ajungea la Damasc.  Cealaltă continua spre nord, spre Imperiul Hitit.

Via Regia (pe hartă cu roșu) pornea tot din delta Nilului, tăia peninsula Sinai până la Eilat / Aqaba, apoi o lua spre nord, trecea prin Petra și Amman și ajungea tot la Damasc, iar de acolo continua prin valea Eufratului până în Mesopotamia.

(Pot să spun că am călătorit pe amândouă.  Pe fosta Via Maris mergem de fiecare dată la fiica noastră, la Natania, pe malul mării, iar pe fosta Via Regia am mers de la Eilat la Petra.)

După ce regele Solomon a construit Templul din Ierusalim, s-a instituit obiceiul că fiecare bărbat în putere să vină în pelerinaj la Ierusalim de trei ori pe an, de Pesach, Șavuot și Sucot, să aducă jertfe și să participe la ceremoniile religioase.  (Femeile erau scutite – și nu neapărat pentru că aveau un statut inferior, ci pentru că cineva trebuia să rămână acasă, să aibă grijă de copii și de gospodărie, să hrănească și să adape animalele, să mulgă vacile și oile, să prepare laptele…)  Așadar de trei ori pe an se îndreptau spre Ierusalim mii și mii de vizitatori, ceea ce necesita drumuri de acces potrivite – niște poteci prin albiile secate ale unor pâraie nu ar fi făcut față.

Chiar dacă nu avem informații despre drumurile care duceau la Ierusalim pe vremea primului templu, recent arheologii au scos la lumină o porțiune a unui drum… ceva mai recent.  După monedele găsite în timpul săpăturilor arheologice, drumul datează de pe vremea lui Pilat din Pont – probabil că a fost construit chiar la porunca lui.  Pelerinii veniți dinspre sud intrau în oraș lângă bazinul Șiloah, unde probabil avea loc o ceremonie de purificare, apoi continuau pe un drum în trepte care urca până la intrarea în templu.  Nu era o „potecă”, ci un drum de 8 metri lățime, pavat cu lespezi de piatră.  Se presupune că la vremea lui va fi arătat cam așa:

Drumul pelerinilor

Înaintea vremurilor moderne, țara a cunoscut cea mai mare dezvoltare a rețelei de drumuri în perioada romană.  Drumurile romane sunt cunoscute până astăzi pentru soliditatea lor.  Bineînțeles că și romanii aveau drumuri de țară, desfundate, sau cel mult acoperite cu pietriș.  Dar șoselele principale erau un model de construcție solidă.  După ce se stabilea traseul, se făcea întâi terasamentul: se săpa un șanț, pământul din șanț se nivela și se tasa, apoi șanțul se umplea cu pietre mai mari și mai mici, apoi un strat de ciment și deasupra pavajul din dale de piatră.  Spațiile dintre ele erau umplute cu ciment, astfel că drumul era perfect neted.  Suprafața drumului era ușor bombată și pe margine erau șanțuri pentru ca apa să se scurgă și să nu rămână băltoace.  Unele drumuri aveau chiar trotuare!  Lărgimea putea ajunge la 7-8 m, dar de obicei era cam 4 m, destul pentru ca două căruțe să poată trece una lângă alta.  (Adevărul este că numai în câmpia de coastă se putea merge cu căruța, în rest terenul este prea accidentat și cum romanii aveau o predilecție pentru drumuri drepte, ele erau destul de abrupte, uneori erau chiar în trepte și se mergea mai ales călare sau pe jos.)  Săpăturile arheologice au scos la iveală zeci de borne care marcau distanțele pe drumurile romane.

Cum arăta un drum roman


Rețeaua de drumuri din perioada romană

De fapt, harta drumurilor din perioada romană nu se deosebește prea mult de cea modernă!  În zilele noastre populația a crescut, s-au întemeiat așezări noi, sunt mult mai multe vehicule, dar drumurile principale urmează cam aceleași trasee, pentru că ele sunt determinate de factori geografici care nu s-au schimbat.  Drumul de coastă, de la nord la sud, este până astăzi unul din cele mai importante din Israel.  Drumurile tind să folosească văile și trecătorile naturale – de exemplu trecătoarea prin munții Carmel urmată de Via Maris este și astăzi drumul cel mai comod spre Galileea.  

Există însă și deosebiri, ca urmare a factorilor politici.  În zilele noastre drumul cel mai important este cel care leagă Ierusalimul de Tel Aviv, dar în perioada romană, capitala provinciei și principalul port era Cezareea.  Prin urmare cel mai important drum lega Ierusalimul de Cezareea, trecând prin Samaria. Dar acesta nu era singurul.  Din Ierusalim pornea o întreagă rețea de drumuri în toate direcțiile și nu numai pentru că era un centru important, ci mai ales pentru că aici era staționată o legiune romană și era o necesitate vitală ca trupele să poată fi deplasate rapid și eficient oriunde era nevoie. 

Nu numai că existau drumuri care legau Ierusalimul de Jaffa, dar erau chiar două.  Traseul lor urma destul de fidel actualele șosele nr. 1 și nr. 443 și amândouă erau drumuri romane de bună calitate, construite pe terasamente solide, cu pietre de bordură și pavate cu dale de piatră.  Se pare că amândouă datau de după distrugerea Templului din Ierusalim, din secolele II-IV e.n.  

Principalul pare să fi fost cel nordic, prin Modiin (nr. 443).  Din fragmentul găsit în cadrul săpăturilor arheologice din cartierul Beit Hanina se vede că avea o lățime de 8 m.  Uzura dalelor arată că drumul a fost folosit intensiv și era bine întreținut – s-au găsit și urme ale unor reparații.

Din drumul sudic, prin Lod (nr. 1) se cunoaște o porțiune de cca 1 km care pornește din satul Motza, merge pe la poalele dealului pe care se află cimitirul (Har Hamenuhot) și apoi urcă până la spitalul Herzog, unde s-au găsit chiar ruinele unui fort roman care apăra drumul. El poate fi văzut pe Google Maps cu numele Maale Romaim (Urcușul Romanilor).  Am aflat mai multe despre el dintr-un articol extrem de interesant, publicat de istoricul și arheologul David Bivin. https://www.jerusalemperspective.com/16208/

Drumul, lat de 3 metri, datează probabil din secolul al II-lea e.n., din timpul împăratului Hadrian, dar ca drum de țară va fi existat și mai înainte, pentru că și satul Motza este mult mai vechi.  Având un izvor și o suprafață relativ mare de pământ arabil, el a fost locuit încă din neolitic.  Alături s-au descoperit rămășițele unui templu din secolul al IX-lea î.e.n. care funcționa în paralel cu Templul lui Solomon (deci, conform mărturiilor arheologice, acesta nu era chiar unicul templu al întregului popor!)   Autorul articolului crede că Motza din perioada romană ar corespunde cu satul Emaus din Evanghelia după Luca.  În aceeași zi, iată, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o depărtare de șaizeci de stadii de Ierusalim (Luc. 24: 13) (60 de stadii = cca. 11 km)

Pietre de bordură ale drumului roman, fotografiate de David Bivin în 2003

M-aș fi dus să-l vizitez, pentru că locuiesc în apropiere și peisajul e frumos.  Dar entuziasmul mi s-a evaporat repede.  În paralel cu drumul roman merge o conductă de canalizare care răspândește un miros neplăcut.  Instalarea conductei a distrus pe alocuri drumul roman.  Mai rău, în timpul lucrărilor de amenajare a cimitirului, de pe deal s-au rostogolit bolovani care au distrus nu numai drumul, ci și copacii de pe marginea lui și eroziunea s-a intensificat.  După părerea autorului, dacă nu se vor lua măsuri de protecție, drumul va dispărea complet până într-un deceniu – articolul a fost scris în 2017. 

Și atunci îmi pun întrebarea: ce rost are să facem săpături arheologice, dacă nu știm să păstrăm ceea ce am găsit??

PS Celor interesați să-și plănuiască o călătorie virtuală de-a lungul drumurilor romane, le recomand să viziteze site-ul https://www.omnesviae.org/

Hava Oren

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • gabriel+gurman commented on July 4, 2023 Reply

    Exclentul articol imi confirma părerea (deloc originală!), care spune că cu cât stii mai mult iti dai seama cât de puțin stii.
    Multumesc pentru ”noutați” (asa cum sunt pentru mine multe din amănuntele articolului)
    GbM

  • Marina+Zaharopol commented on July 2, 2023 Reply

    Iata un subiect fascinant: drumurile – pavate sau nu – au valente multiple. Iar Ierusalimul intruneste toate aceste roluri pentru a deveni un nod de cai de acces: rolul de loc de pelerinaj. centru comercial, etc.
    Drumurile demonstreaza necesitatatea umana de a se conecta cu “celalalt,” de a-si largi orizonturile.

  • Leni Scherman commented on July 1, 2023 Reply

    In primul rand multumesc Havei pentru dedicatie, mi-a facut o deosebita placere sa citesc articolul- munca si documentare de interes deosebit, dar si iubire de istorie, cu mod de expunere si explicatii deosebite. Sanatate si succes in continuare.

  • Eva+Grosz commented on June 29, 2023 Reply

    Foarte interesant ! Adevărat! Câtă muncă este făcută pentru descoperiri arhelogice și ce ușor pot fi ele distruse. Uneori din voința de a distruge și a nu lăsa urme.

  • Tiberiu+Ezri commented on June 29, 2023 Reply

    Articolul demonstrează Încă o data că civilizațiile au avut perioade de decadere după perioade înfloritoare.
    Cine a vizitat Pompeii, a avut ocazia să vadă că Romanii antici erau mult mai avansați tehnologic decât multe popoare din lumea a treia de astăzi. Aveau încălzire centrală, băi publice, etc.

  • Andrea Ghiţă commented on June 29, 2023 Reply

    Hava Oren se dovedeşte o ierusalemită bine documentată şi dedicată care ne aduce în atenţie o mulţime de aspecte din istoria şi viaţa Oraşului Sfânt, pe care le putem regăsi şi azi, dacă ne lăsăm căluziţi de ea. Eu cred că a venit momentul ca scrierile ei despre Ierusalim să-şi afle locul binemeritat într-o carte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *