Cu ani în urmă, când nepoții erau mai mici, am petrecut câteva zile de vară la țărmul Mării Adriatice, aproape de Veneția, în localitatea Caorle.

Aveam obiceiul să ieșim la plajă dimineața devreme, pentru a proteja pielea sensibilă a copiilor, încercând o adaptare treptată la razele soarelui, fie ele ultraviolete sau calorice, pentru o bronzare treptată, confortabilă.

În prima zi de plajă am trecut de pe strada principală spre mare pe o alee asfaltată, pentru că unul din copii era încă în cărucior. Pe plajă, zeci de metri în stânga și în dreapta, nu era nimeni. Îmi amintesc că locul unde ne-am oprit – cu cățel, cu purcel – era lângă o construcție din lemn, un fel de ponton care intra binișor în larg și nepoții puteau merge pe el în plimbare sau chiar în mică alergare, închipuindu-se pe mare și privind valurile de sus.

După nu mult timp și-a făcut apariția un domn de 60-70 de ani împingând un cărucior specific persoanelor cu dizabilități. Își aducea, probabil, soția la malul mării. Doamna purta costum întreg de baie, dar și o bluză subțire, de culoare deschisă, mai lunguță, care-i acoperea un corp frumos încă, dar contorsionat de o pareză nemiloasă, așa cum sunt toate parezele. Când roțile căruțului au ajuns pe nisipul udat de valurilor stinse, domnul s-a oprit foarte aproape de locul unde se bălăceau copiii. Am fost un pic stingheriți pentru că ne gândeam că le vom strica intimitatea.

Terminând de împins căruțul, domnul și-a îndreptat corpul și a privit câteva clipe contemplativ marea și văzând că eu dau semne că vreau să le eliberăm spațiul și să plecăm în altă parte cu nepoții, mi-a făcut semn că nu e nevoie. Fiorul meu de neliniște a fost brusc atenuat de reacția lui de acceptare.

Domnul și-a luat în brațe soția și a ajutat-o să-și împreuneze mâinile peste gâtul său, pentru a putea s-o ridice în siguranță din căruț și să pășească împreună spre mare. Păreau mișcări deja exersate. A ridicat-o cu o tandrețe nedisimulată. Bărbatul părea să țină în brațe un copil adormit pe care nu dorește să-l trezească.

Văzând gesturile bărbatului și neputința vădită a doamnei, neputință dată de o pareză generalizată, am înțeles că era imposibil ca doamna să se scufunde nesusținută în apa mării. Era efectiv ținută doar de mâinile bărbatului.

Când apa i-a ajuns deasupra genunchilor, domnul s-a oprit și cu mișcări domoale s-a aplecat puțin câte puțin, scufundând-o treptat pentru a-i obișnui corpul cu temperatura scăzută a apei la orele dimineții. Bluza rămânea înfășurător deasupra apei și, când valurile se succedau, părea că întreg corpul dansează. Nu exagerez cu nimic, doresc numai să vă ajut să vă faceți o imagine apropiată de cea pe care am văzut-o eu atunci.

Pe fața doamnei nu apărea niciun fel de grimasă pentru apa rece; în jurul ei emana o bucurie, acea bucurie interioară ieșită, nu se știe cum, la suprafață. Totul părea ireal, pentru că se simțeau înconjurați de amintiri duioase.

Era pe punctul să-mi dea lacrimile, dar mă temeam să nu mă vadă domnul și să-i stric bucuria de a-i oferi soției un remember atât de personal. Probabil, însăși această plajă, nu alta, era cea care fusese suportul amintirilor, sau poate domnul îi îndeplinea o dorință. Nu am de unde să știu. Poate că venise în același loc și în zilele anterioare, la această oră nu prea potrivită pentru baie, pentru că știa că plaja nu va fi aglomerată și nu vor fi priviri multe și curioase îndreptate spre ei. Dar întâmplarea a făcut ca noi, care nu doream să-i prindă „caloricele” pe micuți, să fim de această dată chiar acolo…

Pentru mine a fost o bucurie să văd atâta liniște și duioșie în ochii bărbatului – în acele circumstanțe – și nu cred că venirea sa la mare era o îndatorire. Poate era o dorință a doamnei, exprimată când încă mai putea vorbi. Bucuria intrării împreună în apă era o bucurie a amândurora, se vedea limpede.

În zilele următoare nu i-am mai văzut. Ori au schimbat ora, ca să fie singuri, ori nu au venit decât în ziua în care i-am întâlnit.

Această întâmplare mi-a întărit convingerea că îmbătrânirea, chiar dacă vine cu multe dificultăți, este parte a vieții și are frumusețile ei nebănuite, iar afecțiunea reciprocă a unui cuplu transcende și îmbătrânirea, nu cum se afirmă de prea multe ori. De aceea trebuie s-o parcurgem cu seninătate.

Și da, frumusețea este peste tot în jurul nostru. Trebuie doar s-o vedem și să ne îmbogățim sufletește cu acel, poate, nimic, dar atât de benefic.

Elena Stoican

București, 12 iunie 2023