O verișoară m-a rugat s-o suplinesc câteva ore la supravegherea tatălui ei nonagenar. Îl știam de mică, fiind văr de-al doilea cu mama mea. Îl îndrăgeam mult și cred că și el avea aceleași sentimente pentru mine. În copilărie călătorisem cu el și cu soția sa, cu o mașină mică; îmi fusese rău pe drum și-mi acordase multă atenție și îngrijire, înțelegând starea proastă prin care treceam. M-am simțit ocrotită ca de părinții mei.

Mai stătusem cu el câteva ore, cu o lună în urmă, când încă era doar suferind; am vorbit mult și mi-a depănat amintiri din tinerețea lui, pe care le știam doar parțial, dar atunci nu se agravase boala.

Aparținătorul direct, fiica sa, alesese varianta des întâlnită în România în astfel de cazuri, de a da spitalului semnătură pe propria răspundere pentru externarea sa într-o stare de sănătate nu tocmai bună. Cum se mai spune, a luat bolnavul acasă, ca să moară ”pe perna lui”, cum își doresc mulți dintre cei care își simt sfârșitul aproape.

În acea zi, 15 martie 2022, trebuia doar să-l supraveghez, să urmăresc continuitatea arderii unei lumânări și să-i umezesc din când în când buzele cu apă. Nu mai vorbea, ci doar gemea.

Gemetele și chemarea mamei sale erau singurele semne pentru mine că încă trăiește, dar erau și momente fără gemete, când semnul de viață era doar mișcarea sacadată a sternului. Am înțeles atunci că lipsa geamătului nu înseamnă că nu mai există durere, ci că bolnavul nu mai are energie suficientă ca să scoată vreun sunet.

”Deci, doar de la cei vii vin toate gemetele lumii!” mi-am spus în gând. Și am mai adăugat: ”Dar există un singur moment în care voi ști că nu mai suferă, acela în care voi afla, în vreun fel anume, că nu mai e în viață.”

Momentele prin care treceam m-au făcut să am un fel de liniște afectivă că nu i-am auzit pe niciunul din părinții mei gemând zile în șir înainte de a se sfârși – pe mama chiar deloc, iar pe tata doar o zi-două, dar în spital, sub sedative.

Dar ce-mi spuneam?! Că e reconfortant pentru copii să nu își vadă părinții gemând de durere când mor? Ce gând straniu!

Tot atunci am înțeles că geamătul este chiar un limbaj. Prin el, cel în suferință spune că mai e prezent printre cei vii. Cât de prezent, asta numai Dumnezeu știe!

Nu sunt o ființă religioasă în sensul strict al cuvântului. E mult formalism în ce fac, atunci când îndeplinesc o tradiție religioasă.

Supravegherea rudei mele, având lumânarea aprinsă alături, m-a mai dus cu gândul că e bine să existe acest ritual, pentru ca flacăra aceea mică să-l călăuzească în drumul pe care-l are de făcut. Mi-aș fi dorit în acele momente să fie așa!

Tot atunci am mai observat ceva: așa cum suntem unici în toate, chiar și geamătul ne este unic. Auzindu-l, chiar dacă eram puțin mai departe de locul unde zăcea, îi recunoșteam vocea. În acea stare de neliniște sufletească, am înțeles că aș recunoaște dintre mai multe gemete pe cel făcut de o persoană a cărei voce o cunosc.

Mă vedeam neputincioasă în a-i atenua durerea prin ceva.

Și tot în acele momente am înțeles că mai îngrijorător decât geamătul e lipsa lui. Atunci trebuia să privesc sternul și să văd dacă mai are vreo mișcare sacadată sau nu.

Și peste toate aceste neliniști ale mele mă încerca impresia că timpul stă pe loc. Îmi spuneam: ”Timpul nu mai este a patra dimensiune în astfel de împrejurări. Poate o fi doar o undă imperceptibilă pentru mine!”

Dar ce văd? Măsor, totuși, că de vreo jumătate de oră ruda pe care o supravegheam n-a mai scos niciun sunet. ”Doar un medic ar putea să-mi spună dacă a trecut în starea de comă profundă!” – mi-am zis, gând urmat de altul, la fel de trist: ”Doamne, cât va mai dura?”

Gândurile mi se succedau vertiginos.

Printre ele se deslușea acela că poate doarme și visează frumos!

Bunica mea, care în ultimii 20 de ani ai vieții a fost fără vedere, îmi spunea că visează frânturi mari din viața trăită: nașterea copiilor (9), evenimente frumoase sau mai puțin bune, dar fără nicio durere sau emoție din cele avute când s-au petrecut. ”O fi ca derularea unui film în care ți se desfășoară propria viață?” – mă mai întrebam.

Apoi am înțeles că ruda mea murise. Sternul nu mai făcea nicio mișcare.

Orele acelea, în care am traversat acel eveniment, au fost pentru mine ca o iluminare la care contribuise, desigur, și lumânarea. Și anume, concluzia că moartea e un lucru firesc, legat de viață.

Trecusem la o asemenea înțelegere, pentru că am fost prezentă la eveniment. Și, cu toate că mă rugasem anterior să nu fiu numai eu cu persoana muribundă dacă moare, rugămintea nu mi-a fost ascultată.

De atunci privesc moartea altfel.

Lectura, vizionările de filme și spectacolele aduc multe ”iluminări”. Una de acest fel, nu!

Elena Stoican, București, 9 iulie 2023