(*) The English version is below, after the Romanian one.

Soprana de renume internaţional Sharon Azrieli[1] a sosit la Cluj la începutul lunii iulie, pentru a susţine cursuri de măiestrie la Academia de Vară, organizată de Societatea “Marian Pop” şi Galeria Atelidra, în parteneriat cu Vienna -Tel Aviv Vocal Connection[2]. În programul acestui curs intensiv de tehnică şi interpretare vocală figura şi un recital de muzică evreiască pe care cunoscuta divă urma să-l susţină în Templul Memorial al Deportaţilor Evrei (fosta sinagogă neologă) din Cluj – un eveniment pe care-l aşteptam cu nerăbdare.

Un Şabat memorabil

Sharon Azrieli a aterizat la Cluj într-o zi de joi, concertul urma să aibă loc în seara de duminică, 2 iulie. Eram curioşi s-o întâlnim şi s-o ascultăm pe soprana canadiană  şi ne străduiam să promovăm cât mai bine evenimentul.

Vineri pe la prânz ni s-a adus la cunoştinţă că Sharon Azrieli dorea să vină la sinagogă sâmbătă pentru a-l comemora pe tatăl ei, David Azrieli, trecut la cele veşnice în 11 Tamuz[3].

Participarea ei la serviciul divin de Şabat era o onoare pentru noi, numai că… Fiind început de sezon estival, oficiantul nostru de cult era plecat pentru câteva zile, astfel încât în 1 iulie – din motive obiective – în Templul Memorial nu avea să se oficieze serviciul divin de Şabat. În consecinţă era foarte puţin probabil să reuşim să adunăm minian-ul[4].

„Ce e de făcut?” ne întrebam noi, cei din conducerea Comunităţii, puşi în faţa unei situaţii de nesoluţionat. Cu atât mai mare ne-a fost uimirea când soluţia a venit prin telefon, de la ghidul unui grup de turişti evrei care dorea să vină la Templul Memorial, în dimineaţa de Şabat. Problema minian-ului părea de-acum rezolvată, însă rămăseseră alte două. Nu aveam oficiant de cult şi nici chala (cozonacul tardiţional de Şabat) pentru că era deja vineri după-amiază şi personalul restaurantului ritual nu mai lucra. Atunci mi-am amintit că mai avem azimă de la Pesach care, în acest caz de forţă majoră, ar putea fi consumată la kiduş.

În dimineaţa de Şabat m-am dus cu emoţii la sinagogă. Îmi doream ca lucrurile să iasă cât mai bine, să nu ne facem de ruşine în faţa renumitei cântăreţe şi a turiştilor evrei şi – desigur – mă întrebam cum arată în realitate celebra soprană care urma să ne fie oaspete.

Când am ajuns, Sharon Azrieli era deja acolo, înconjurată de câţiva membri ai comunităţii. Ceea ce m-a surprins – foarte mult! – era modestia şi firescul acestei doamne a operei internaţionale. Era îmbrăcată simplu, în pantaloni şi pulovăr, şi conversa în modul cel mai natural cu oamenii din preajma ei. Din start am avut sentimentul că Sharon Azrieli face parte din comunitatea noastră. Şi tot ceea ce s-a petrecut în răstimpul care a urmat a confirmat această impresie iniţială. Curând a sosit şi grupul de turişti evrei din Statele Unite şi a început serviciul divin, celebrat în tandem de Mugur Nitsan Nazarie-Schwartzman şi… Sharon Azrieli (care are şi calificare de cantor).

De fapt, Sharon Azrieli a preluat rolul de gazdă în modul cel mai firesc posibil, dovedindu-se o amfitrioană carismatică şi competentă. A reuşit să coaguleze evreii adunaţi în Templul Memorial – bărbaţi şi femei de origini şi rituri diferite, mai mult sau mai puţin religioşi – într-o adevărată comunitate care se bucura de Şabat. A găsit numitorul comun, cântecele şi rugăciunile pe care le cunoşteam cu toţii, a reuşit să menţină dialogul cu fiecare dintre cei prezenţi. Mie – care de o vreme încoace mă simţeam stingheră la serviciul divin, neînţelegând o iotă din rugăciuni şi fiind (adesea) constrânsă să stau în spatele unor paravane[5]  – acest Şabat mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase din viaţa mea.

Era o încântare să vezi oficiind o femeie alături de un bărbat, amândoi purtând chipa şi talit. Ne-am simţit cu toţii minunat! Am ascultat-o cu lacrimi în ochi pe Sharon Azrieli cântând El Male Rachamim în memoria tatălui ei. Kadiş-ul a fost rostit de toţi cei prezenţi.

După serviciul divin ne-am adunat cu toţii în sala multifuncţională a Centrului Cultural Evreiesc, unde s-a făcut kiduş cu azimă şi s-a povestit mult, foarte mult. Ne-am despărţit cu bucuria împărtăşirii unui Şabat memorabil, care pentru mine a fost de-a dreptul magic.

Un recital impresionant

Duminică seara, la Templul Memorial al Deportaţilor Evrei din Cluj am avut prilejul s-o descopăr pe Sharon Azrieli cântăreaţa de operă, diva care a captivat publicul numeros prin calitatea prestaţiei muzicale, eleganţa şi conexiunea instantanee cu cei care o ascultau. Recitalul alcătuit din cântece ladino, melodii sacre şi muzică israeliană, a pus în valoare calităţile vocale şi interpretative ale acestei soliste versatile care a abordat de-a lungul timpului atât repertoriul de operă (excelând în cel verdian), cât şi muzica sacră, folclorul israelian şi musicalul american. Sharon Azrieli a strălucit în incinta frumoasei sinagogi din Cluj, îmbrăcată într-o minunată rochie brodată, radiind de bucuria de a cânta şi a comunica cu spectatorii.

După recital i-am solicitat un interviu pentru Revista Baabel şi am convenit să ne întâlnim a doua zi, luni, la sediul Atelidra (atelierul lirico-dramatic) unde se desfăşurau cursurile de măiestrie în arta interpretării vocale.

Despre magie, minian şi condiţia femeii evreice în secolul XXI

Discuţia cu Sharon Azrieli s-a desfăşurat în atmosfera febrilă de pregătire a spectacolului cu Nunta lui Figaro, pe care urmau să-l prezinte participanţii la curs. Noi stăteam la o măsuţă din hol, unii tineri veneau, alţii plecau, Sharon schimba vorbe de încurajare cu fiecare. Dintr-o sală alăturată se auzeau vocalize şi fragmente de arii, precum şi instrucţiunile profesorilor îndrumători. Deşi încă obosită de recitalul din ziua precedentă şi de activităţile zilei de luni, Sharon Azrieli s-a dovedit un interlocutor atent şi amabil.

Andrea Ghiţă: Am avut parte de un Şabat memorabil, cu totul special. La Templul Memorial s-au adunat evrei din Cluj, de diferite vârste, şi un grup eterogen de turişti evrei, israelieni şi americani de diferite de rituri. Aţi preluat rolul de amfitrion şi de oficiant şi aţi reuşit să închegaţi într-un răstimp foarte scurt o colectivitate care a simţit evreieşte şi s-a bucurat din toată inima. Pe ce s-a bazat această magie?

Sharon Azrieli: Cred că cele mai multe miracole din viaţă sunt o combinaţie între noroc şi necesitate. Pe 11 Tamuz era Jahrzeit-ul tatălui meu şi trebuia să rostesc kadiş. Asta era necesitatea. Ştiam că aveţi o sinagogă superbă şi aveam nevoie de un minian. Evreii clujeni erau puţini, nu aveau rabin şi nici hazan. Din fericire a sosit un grup de turişti. Am crezut că erau turişti israelieni, dar s-a dovedit că erau americani. Nu ştiam dacă erau însoţiţi de un rabin sau un hazan. Dacă ar fi venit cu un rabin sau cu un hazan, categoric nu aş fi putut oficia eu serviciul divin.

Spre norocul meu, serviciul divin urma să fie oficiat de Nitsan care a fost de acord să împartă bima cu mine şi totul s-a petrecut în mod organic sau magic, cum ai spus. Am putea spune că tatăl meu avea nevoie ca toate acestea să se întâmple…

A.G.: Grupul de turişti era format în majoritate covârşitoare din femei. Am numărat şi nu erau zece bărbaţi evrei. Mă tem că nu era minian…

Sharon Azrieli: A fost minian! Erau peste douăzeci de evrei. Eu am socotit şi femeile. Eu fac parte dintr-o comunitate conservativă. În prezent, atât în SUA, cât şi în Canada, printre absolvenţii institutelor de studii rabinice sunt tot mai multe femei, atât rabini cât şi cantori. E o realitate care atestă că femeile sunt cât se poate de potrivite acestei vocaţii.

A.G: De altfel şi Dvs. aveţi experienţă de cantor. Ne-aţi povestit că aţi îmbrăţişat această meserie pentru a vă putea întreţine copiii. Cum a fost acea perioadă dificilă şi ce aţi învăţat din ea?

Sharon Azrieli: Am muncit mult ca să devin solistă de operă. Tatăl meu, care purta trauma Holocaustului şi a războiului, dorea ca noi, copiii lui, să avem profesiuni care să ne poată asigura viitorul şi nu era de acord să devin cântăreaţă. Ar fi vrut să fiu arhitect sau să conduc o galerie de artă. Aveam talent la desen şi am absolvit istoria artelor şi designul de interior. Apoi m-am angajat şi am lucrat în mai multe locuri, pregătindu-mă în paralel pentru Juilliard, unde am fost admisă abia după trei sesiuni. Tot timpul am lucrat, am avut două-trei locuri de muncă în paralel. După absolvirea studiilor muzicale mi-am început cariera de cântăreaţă de operă. Am cântat în Canada, la Paris şi în Statele Unite. Anii treceau şi eu îmi doream foarte mult să am copii. Multe alte soliste nu aveau copii, preferând să se dedice carierei, dar eu voiam o familie. Aveam 35 de ani când am decis să am copii. Nu am avut noroc şi tatăl copiilor mei m-a părăsit lăsându-mă cu doi copii mici: unul de doi ani şi altul de şapte luni. Pe atunci locuiam la New York şi trebuia să mă descurc singură. Cum era să întreţin doi copii, fără să pot călători pentru a-mi onora contractele pentru spectacole şi concerte care se fixau cu ani sau luni bune în avans?!

Atunci mi-am dat seama că aş fi putut să fiu cantor pentru că ştiam bine limba ebraică şi cunoşteam rugăciunile, fiindcă învăţasem la o şcoală evreiască. Un rabin, care era şi directorul unei şcoli de cantori, mi-a oferit un post de cantor-solist la sinagoga Sag Harbour care poartă numele Temple Adas Israel, cea mai veche sinagogă din Hamptons, Long Island, o zonă foarte frumoasă a New Yorkului. Acolo a fost locul meu de muncă timp de mai mulţi ani. Atunci nici nu mă mai gândeam la cariera mea de solistă de operă. Aveam un serviciu, îmi puteam întreţine copiii şi puteam să continui să cânt. La ce m-a ajutat asta în viitoarea carieră de solistă? Cred că la capacitatea de a mă conecta cu publicul. Cantorul are o legătură nemijlocită cu oamenii din sinagogă.

A.G.: Aţi spus că tot mai multe femei absolvă institutele rabinice din Statele Unite şi Canada. Care ar trebui să fie condiţia evreicei în iudaismul secolului XXI?

Sharon Azrieli: Am o problemă cu evreii ortodocşi. Adică sunt în dezacord total cu concepţia lor privind rolul femeii. Faptul că existăm de câteva mii de ani cred că se datorează tocmai capacităţii noastre de adaptare şi nicidecum rigidităţii de a ne păstra regulile. Cred că vom putea supravieţui şi progresa numai dacă şi de acum înainte vom reuşi să adaptăm ideile frumoase şi adevărate ale iudaismului. Unul dintre aceste concepte este egalitatea dintre femei şi bărbaţi. Femeile trebuie să se poată ruga exact la fel ca bărbaţii. Profetesa Debora cânta. În Tora scria foarte limpede că ea cânta. De-a lungul timpului rabinii au schimbat foarte multe lucruri, pentru că aşa era convenabil pentru ei. Faptul că unele lucruri persistă de sute de ani nu înseamnă că ele sunt corecte. Foarte multe se bazează pe misoginism şi eu nu sunt de acord cu ele. Eu consider că minian-ul este alcătuit din zece fiinţe omeneşti: femei şi bărbaţi. Mai nou oamenii nu sunt obligaţi să-şi declare genul. Atunci cum să ştim dacă sunt bărbaţi sau femei?! Şi ce relevanţă are asta? Oamenii trebuie să fie egali şi în iudaism. Asta e opinia mea.

A.G.: Nu pot să spun decât Amin.

O să-mi amintesc mereu cu plăcere de întâlnirile şi discuţia cu Sharon Azrieli, apreciata solistă internaţională, posesoarea unui doctorat în muzică (despre modurile liturgice din opera lui Verdi), moştenitoarea unei averi considerabile, filantroapa generoasă (a instituit mai multe premii pentru muzicieni) şi, mai ales, omul foarte apropiat şi deschis faţă de ceilalţi oameni.

Sper ca şi ea să-şi amintească de Templul Memorial, locul unde a cântat şi a rostit Kadiş în memoria tatălui ei, într-un Şabat de iulie, când azima de Pesach a ţinut loc de chala, un motiv în plus ca să-i urez: „Anul viitor, la Cluj!”

Andrea Ghiţă

---

[1] https://sharonazrieli.com/ , https://www.operabase.com/artists/sharon-azrieli-20933/en

[2] https://atelidra.com/

[3] https://montrealgazette.remembering.ca/obituary/david-azrieli-1066083658

[4] De o vreme încoace, de când există două alternative de celebrare a Şabatului şi comunitatea are un efectiv de bărbaţi halahici în continuă scădere, adunarea minian-ului e şi mai problematică.

[5] Am scris despre asta în articolul Bumerangul https://baabel.ro/2014/06/andrea-ghita-bumerangul/

Sharon Azrieli at the Memorial Temple in Cluj

The internationally renowned soprano Sharon Azrieli arrived in Cluj at the beginning of July, to hold master classes at the Summer Academy, organized by the “Marian Pop” Society and the Atelidra Gallery, in partnership with the Vienna-Tel Aviv Vocal Connection. The program of the course also included a recital of Jewish music performed by the well-known diva, in the Memorial Temple of Jewish Deportees (former Neolog synagogue) in Cluj – an event we were looking forward to.

A memorable Shabbat

Sharon Azrieli arrived in Cluj on Thursday, the concert was to take place on Sunday evening, July 2. We were curious to meet and listen to the famous Canadian soprano and we tried to promote the event the best we could.

On Friday, about noon, we were informed that Miss Azrieli wanted to come to the synagogue on Saturday, to commemorate her father, David Azrieli, who passed away on the 11th of Tammuz.

Her participation at the Shabbat service would be an honor for us, but… Being the beginning of the summer season, our officiant had left for a few days, so that on July 1 there would not be any Sabbath service in the Memorial Temple. Consequently, it was very unlikely that we would succeed in collecting a minyan.  The board members of the Community were in an impossible situation.  ”What can we do?”, we asked ourselves. We were quite amazed when the solution presented itself in the form of a phone call from the guide of a group of Jewish tourists who wanted to come to the Memorial Temple on Shabbat morning. The problem of the minyan was apparently solved, but two more remained: we had neither chazan, nor challah. It was already Friday afternoon and the staff of the ritual restaurant had left. Then I remembered that we have some matzot left, and, at a pinch, we could use those at kiddush.

On Shabbat morning, on my way to the synagogue, I was nervous. I hoped everything would work out, and we wouldn’t be embarrassed in front of the well-known soprano and the Jewish tourists. I also wondered – of course – what the famous soprano looked like.

When I arrived, Sharon Azrieli was already there, surrounded by several members of the community. I was greatly surprised by the modesty and the naturalness of the diva. She was dressed simply, in trousers and a blue cashmere blouse, and she was talking with the people around her. From the beginning I had the feeling that Miss Azrieli was part of our community.

Everything that happened later confirmed my first impression. Soon the group of tourists arrived, and the divine service began, celebrated in tandem by Nitsan Nazarie-Schwartzman and… Sharon Azrieli (who is also qualified as a cantor).

In fact, Sharon Azrieli took over the role of hostess quite naturally, proving to be very charismatic and competent. She managed to unite the Jews gathered in the Memorial Temple – men and women of different origins and rites, some more religious than others – into a true community that enjoyed the Shabbat. She found the common denominator, the songs, and prayers we all knew, she managed to maintain dialogue with each of us. For some time, I have been feeling awkward at the divine service, not understanding the prayers and often having to sit behind a screen, but for me this Shabbat was one of the most beautiful in my whole life.

We all were delighted to see a man and a woman officiating side by side, both wearing kippa and tallit. I listened with tears in my eyes to Sharon Azrieli singing El Male Rachamim in memory of her father. The Kaddish was recited by all those present.

After the divine service, we all gathered in the hall of the Jewish Cultural Center, where kiddush was made with unleavened bread and we talked a lot. We parted with the joy of sharing a memorable Shabbat, which for me was downright magical.

An impressive recital

On Sunday evening, at the Memorial Temple of Jewish Deportees in Cluj, I had the opportunity to discover the other side of Sharon Azrieli, the opera singer, a diva who captivated the large audience with the quality of her musical performance, elegance, and instant connection with the audience. The recital, consisting of Ladino songs, sacred songs, and Israeli music, highlighted the vocal and interpretative qualities of this versatile soloist who approached both the opera repertoire (excelling in Verdi), as well as sacred music, Israeli folklore and the American musical. Sharon Azrieli shone in the premises of the beautiful synagogue in Cluj, dressed in a wonderful embroidered dress, beaming with the joy of singing and communicating with the audience.

After the recital, I asked her for an interview for Baabel Magazine and we agreed to meet the next day, Monday, at the headquarters of Atelidra (the lyric-dramatic workshop) where the master classes were taking place.

About magic, minyan and the condition of the Jewish woman in the 21st century

The discussion with Sharon Azrieli took place in the feverish atmosphere of preparations for the performance of The Marriage of Figaro, which the course participants were to present. We were sitting at a small table in the hall, some young people came, others left, Sharon exchanged words of encouragement with everyone. Vocalizations and fragments of arias, as well as the instructions of the tutors could be heard from an adjacent room. Although still tired from the previous day’s recital and Monday’s activities, Sharon Azrieli proved to be an attentive and kind interlocutor.

Andrea Ghiţă: I had a memorable Shabbat. The Jews gathered at the Memorial Temple were a heterogeneous group: some local, others Israeli or American, all of different ages and rites. You took on the role of host and officiant and in a very short time you managed to unite them into a community that felt Jewish, and they all enjoyed themselves. How do you explain this “magic”?

Sharon Azrieli: I think most miracles in life arise from both luck and necessity. On the 11th of Tammuz, it was my father’s Jahrzeit and I had to say Kaddish. That was the necessity. I knew you had a great synagogue, and I needed a minyan. The Jews of Cluj were few, with no rabbi and no chazan. Fortunately, a group of tourists arrived. I thought they were Israeli, but they turned out to be American. I didn’t know if they were accompanied by a rabbi or a chazan. If this were the case, I would not have been able to officiate the divine service. Fortunately for me, the divine service was to be officiated by Nitsan who agreed to share the bima with me and it all happened organically or magically, as you said. You could say my dad needed all of this to happen…

A.G.: The group of tourists consisted overwhelmingly of women. I counted, there were fewer than ten Jewish men. That was no minyan…

Sharon Azrieli: It was great! There were over twenty Jews. I also counted the women. I belong to a conservative community. Currently, both in the USA and in Canada, there are more and more women, both rabbis and cantors, among the graduates of rabbinical institutes. This proves that women are perfectly suitable for this vocation.

A.G: By the way, you are also an experienced cantor. You told us that you took this job in order to support your children. How was that difficult period and what did you learn from it?

Sharon Azrieli: I worked hard to become an opera singer. My father, who was a survivor, traumatized by the Holocaust and the war, wanted us, his children, to have professions that could secure our future, and he did not agree that I should become a singer. He wanted me to be an architect or run an art gallery. I had a talent for drawing, and I graduated in art history and interior design. Then I started to work, at the same time preparing for Juilliard, where I was admitted only after three sessions. I worked very hard, I had two or three jobs at the same time. After graduation, I started my career as an opera singer. I sang in Canada, in Paris and in the United States. The years passed and I really wanted to have children. Many other soloists did not have children, preferring to devote themselves to their careers, but I wanted a family. I fell in love at the age of 32-34, and at 35 I decided to have children. Unfortunately, I was not lucky. The father of my children left me with a baby of seven months and another child of two years. At the time I was living in New York and had to fend for myself. I left my profession. How could I support my children without being able to have a contract, to travel for performances that were fixed months or even years in advance?!

Then I realized that I could have been a cantor. Having studied at a Hebrew school I speak the language and I know the prayers. A rabbi, who was also the director of a cantorial school, offered me a position as cantorial soloist at the Sag Harbor Synagogue, Temple Adas Israel, the oldest synagogue in The Hamptons, Long Island, a very beautiful area in New York. That was my first job. Then I wasn’t even thinking about my career as an opera soloist. I had a job; I could support my children and I could sing. How did this help me in my future career as a soloist? I think the ability to connect with the audience. The cantor has an immediate connection with the audience.

A.G.: You said that more and more women are graduating from rabbinical institutes in the United States and Canada. What should be the place of women in 21st century Judaism?

Sharon Azrieli: I have a real problem with Chabad and with the Orthodoxy in Judaism. I mean, I totally disagree with their conception. I think the reason why Judaism has survived for several thousand years is because we have been able to adapt as a culture, not because of the opposite. Because we were able to adapt graciously, this is why we survived. If we take the beautiful and the true elements of Judaism and we try to adapt them to our life now, I believe we will survive and we will be going forward. And one of them is that a woman has to be equal to a man. Women should be able to pray equally to men. If you look in the Torah, Deborah was singing. So many things were changed by the rabbis because it was convenient and they kept like this, but because they kept like this for centuries does it make it correct? Lots of things are misogynistic, and I do not agree with them. This is my opinion.

I consider the minyan to be made up of ten people: women and men. Lately, people are not even obliged to declare their gender, so how do we know if they are men or women?! And what relevance does that have? People must be equal in Judaism as well. That’s my opinion.

A.G.: I can only say Amen.

I will always remember with pleasure the meetings and the discussion with Sharon Azrieli, the acclaimed international soloist, the holder of a doctorate in music (on the liturgical modes in Verdi’s work), the heiress of a considerable fortune, the generous philanthropist (she established several prizes for musicians) and, above all, the Mensch, so understanding and open towards others.

I hope Miss Azrieli also remembers our synagogue, the place where she sang and recited Kaddish in her father’s memory on a Shabbat in July, when Pesach unleavened bread took place of challah – one more reason to wish: “Next year, in Cluj!”

(Text translated by Hava Oren)

Andrea Ghiţă

[1] https://sharonazrieli.com/ , https://www.operabase.com/artists/sharon-azrieli-20933/en

[2]https://atelidra.com/

[3]https://montrealgazette.remembering.ca/obituary/david-azrieli-1066083658