12 noiembrie 1943
„Ieri au luat din spital 44 de pacienți, inclusiv unul cu tuberculoză în fază terminală, două femei cu drenaj abdominal, o femeie cu limba paralizată, o tânără femeie pe cale să nască și pe Mme Bokanowski.
Pentru ce i-au deportat? Nu are sens. Vor să-i pună să lucreze? O să moară pe drum.
Doamne, ce monstruozitate! Totul e atât de întunecat în noaptea asta. Nu văd nicio ieșire. Aud toate poveștile de groază, adun toate suferințele, dar nu mai văd nicio soluție, e prea mult.”
***
Hélène Berr s-a născut în 27 martie 1921 la Paris. Tatăl, Raymond Berr, inginer, a contribuit la dezvoltarea industriei chimice interbelice. Mama, Antoinette Rodrigues-Ely, era dintr-o familie de marani, originară din Lisabona. Evrei asimilați, ambii erau de mai multe generații în Franța, făceau parte din elita societății franceze și se considerau cetățeni francezi, indiferent de apartenența lor religioasă. Hélène manifesta un interes deosebit pentru literatură și muzică: cânta la vioară și scria jurnale de călătorie.
A urmat un liceu privat, studiind latină, limbi moderne și filosofie. În 1940-41 și-a luat licența la Sorbonne, la limba și literatura engleză, cu nota maximă. În 1942 a primit Diploma de Studii Superioare pentru teza Shakespeare’s Interpretation of Roman History. Dar teza doctorat, Keats’s Hellenism, prezentată în octombrie 1942, nu i-a fost admisă din pricina legilor antisemite ale guvernului Vichy.
Din 1941 Hélène a participat la UGIF și la „Temporary Mutual Aid”, împreună cu sora ei mai mare, Denise.
UGIF (Union générale des israélites de France) era o organizație legală, înființată de politicianul antisemit Xavier Vallant sub regimul Vichy, în noiembrie 1941, la cererea Germaniei. În cadrul organizației, reprezentanți ai evreimii franceze se ocupau de asistența, bunăstarea și reintegrarea socială a evreilor, mai cu seamă a copiilor. Dar adevăratul scop era de a-i descoperi pe evreii din Franța și de a-i izola de restul populației.
Organizațiile care se ocupau de orfelinate au devenit capcane pentru evrei. Li se promisese că Gestapoul nu se va atinge de ei, ceea s-a dovedit o minciună. Atât angajații, cât și copiii au fost până la urmă deportați.
„Temporary Mutual Aid” era o asociație clandestină pentru salvarea copiilor evrei de la deportare și îngrijirea celor ai căror părinți au fost deportați. Mulți orfani au fost ascunși prin mănăstiri, în sate izolate sau școli.
9 noiembrie 1943
„În dimineața asta am luat o fetiță de doi ani jumate la Enfants-Malades. Arăta ca o haimana. La spital a plâns tot timpul, repetând în neștire Maman.
Maman este cuvântul care țâșnește parcă de la sine de fiecare dată când ai dureri sau ești nefericit. Când am înțeles aceste două silabe din plânsul fetiței, m-am cutremurat.
Părinții ei au fost deportați și fetița a fost lăsată la o doică. De acolo au și arestat-o. A stat o lună în lagărul Pithiviers.
Jandarmii au îndeplinit ordinul, au arestat o fetiță de doi ani și jumătate și au dus-o în lagăr. Ce dovadă mai lamentabilă a stupidității, a colapsului total al conștiinței morale în care am căzut? E groaznic!”
Tot în aceeași zi, mai târziu:
„De fiecare dată aceeași poveste: inspectorul i-a spus dnei Cohen în noaptea de 10 februarie, când a venit să aresteze treisprezece copii de la orfelinat (cel mai în vârstă avea 13 ani, cel mai tânăr 5), copii ai căror părinți au fost deportați sau au dispărut. El spunea că avea nevoie de ei ca să împlinească cota de o mie de deportați pentru a doua zi. „Îmi pare rău, doamnă, eu îmi fac numai datoria.”
***
Hélène își începe jurnalul în 7 aprilie 1942.
Din 8 iunie 1942, Hélène, ca și alți evrei din Paris, e obligată să poarte steaua galbenă, impusă de regimul Vichy. Hélène e consternată să fie considerată altfel ca ceilalți francezi.
Se oprește din scris în 28 noiembrie 1942 și revine în 25 august 1943. Pe măsură ce scrie, ea predă paginile jurnalului lui Andrée Bardiau, care era angajată la familia Berr de 50 de ani, cu rugămintea ca în caz că va fi arestată, să le dea logodnicului ei, Jean Morawiecki.
Sora ei Yvonne cu soțul părăsește Parisul spre Zona Liberă din sudul Franței. Jacques, mezinul, îi urmează cu o identitate falsă. Denise se căsătorește și pleacă și ea în august 1943. Acasă rămâne numai Hélène cu părinții ei.
Pe Jean Morawiecki îl întâlnește în noiembrie 1941 la Sorbonne. Cu un an mai târziu el pleacă în Africa de Sud și se alătură Forțelor Franceze Libere.
În vara anului 1942 încep persecuțiile. În iunie Raymond Berr este arestat și internat în lagărul de tranzit Drancy. În septembrie aste eliberat în schimbul unei sume plătite de compania Kuhlmann din a cărei conducere făcea parte, dar e obligat să-și continue munca de acasă.
Familia e amenințată și tot mai des sunt nevoiți să părăsească locuința, de frica raziilor. În 7 martie 1944 familia Berr hotărăște să rămână totuși acasă. A doua zi, la ora 7.30, sunt arestați și duși la poliție, apoi la Drancy. Ultima scrisoare pe care Hélène o adresează surorii ei Denise este datată din ziua arestării familiei, 8 martie 1944.
Toți trei sunt deportați la Auschwitz în 27 martie – tocmai în ziua în care Hélène împlinește 23 de ani. Mama, Antoinette Berr, e gazată în 30 aprilie 1944. Tatăl, Raymond, e trimis la Auschwitz-Monowitz III și ucis în septembrie 1944. Hélène mai trăiește peste un an în deportare.
În 31 octombrie 1944 ea e transferată de la Birkenau la Bergen-Belsen, ajungând în 3 noiembrie cu același convoi în care au fost transportate Ana Frank și sora ei Margot.
Cu cinci zile înainte de eliberarea lagărului de către armata Britanică, Hélène bolnavă de tifos, nu se mai poate scula de pe prici. Când ceilalți deținuți se întorc în baracă, o găsesc moartă, întinsă pe podea, după ce a fost brutal bătută.
În 1945, când vestea morții Hélènei a fost confirmată, fratele ei, Jacques, a luat manuscrisul de la Andrée Bardiau și i l-a trimis lui Jean Morawiecki, căruia îi era dedicat. Familia a păstrat o copie. Mariette Job, fiica Denisei, căreia, până la urmă, i se datorează editarea jurnalului, a aflat de el doar în 1965. În afară de Denise, nimeni din familie nu voia ca jurnalul să fie publicat.
Au trecut aproape 50 de ani de la moartea Hélènei.
În noiembrie 1992 Mariette Job începe să caute manuscrisul. Ea știe că jurnalul a fost dedicat lui Jean Morawiecki și că acesta a făcut o carieră diplomatică. Scrie Ministerului de Externe și în curând primește un telefon de la Jean. În 25 decembrie 1992 ea îl vizitează acasă.
Jean scoate din dulap un plic pe care pe care îl păstrează de aproape 50 de ani. Plicul conține 262 de pagini de caiet umplute cu o scriere densă, fină, coherentă, uneori cu penița alteori cu creionul, fără multe ștersături. Gândurile și sentimentele ei erau veșnic în echilibru.
Doi ani mai târziu, în 1994, Jean decide să îi dea Mariettei manuscrisul, pentru ca acesta să nu se piardă după moartea lui; Mariette Job devine astfel unica posesoare legitimă a manuscrisului. În 2002, cu aprobarea familiei, ea îl donează Memorialului Holocaustului din Paris, unde este expus până astăzi.
În 2007, istoricul Michel Lafitte îi sugerează Mariettei să facă o prezentare a jurnalului la Memorialul Holocaustului. La sfârșitul serii, un editor îi propune să-l publice. A rămas ca Mariette să primească consimțământul familiei și a cerut editorului ca textul să fie fidel jurnalului și să transmită calitatea literară și istorică excepțională a acestuia.
Jurnalul a fost publicat în ianuarie 2008 bucurându-se de un mare succes; în câteva luni s-au vândut 100.000 de exemplare și a fost tradus în 27 de limbi. Jurnalul documentează neputința Hélènei, a familiei ei, a anturajului ei și, de fapt, a unei mari părți a comunității evreiești din Paris de a înțelege ce se întâmplă în jurul lor. El arată felul în care a fost impusă soluția finală – pe furiș, în secret, într-o atmosferă de totală confuzie. Așa se explică de ce atât de mulți evrei nu știau ce se întâmplă în fața propriilor ochi. Hélène Berr nu putea ști ce înseamnă Auschwitz așa cum știm noi astăzi. Jurnalul ne învață să ne oprim și să gândim: suntem siguri că înțelegem se întâmplă în fața ochilor noștri?
Nadine Heftler, care a cunoscut-o pe Hélène Berr la Auschwitz, i-a spus Mariettei: „Ea, Hélène, era singura persoană căreia îi țin minte numele, pentru că ea repeta de fiecare dată că numele ei este Hélène Berr.” Chiar și atunci când evreii nu aveau nume, ci doar numere, Hélène încerca să-și păstreze esențialul: numele, identitatea, demnitatea de om.
Jurnalul a devenit lectură pentru școli, s-au făcut expoziții, un film documentar, două plăci memoriale, una pe peretele casei din Paris și una în locuința lor de vară de la Aubergenville. Mariette a creat o bursă pentru orfani și pentru două quartete de muzică clasică.
***
10 octombrie 1943
„Eu încerc doar să spun povestea. Este datoria mea, poate singura pe care o pot îndeplini. Cum altfel se va vindeca vreodată omenirea, decât dacă întreaga putreziciune e dezvăluită? Cum altfel se va purifica lumea, decât înțelegând proporțiile răului pe care l-a făcut? Acest adevăr mă înfricoșează și mă chinuie. Războiul nu va răzbuna suferința: sângele cere sânge. Dacă am putea să-i facem pe oamenii nemiloși să înțeleagă răul pe care îl fac, dacă le-am putea transmite această viziune totală și imparțială care ar trebui să fie gloria umanității!”
Documentar în amintirea Hélènei Berr, la 100 de ani de la nașterea ei
Eva Grosz
22.07.2023
27 Comments
Un alt destin cutremurator, victima a unor vremuri de groaza, o alta contributie valoroasa prin relatarea (ne)intelegerii contextului in care s-a desfasurat Holocaustul.Si, mai ales, o intrebare existentiala care ni se adreseaza noua, celor de azi:”Cat de bine intelegem noi oare ceea ce se petrece sub ochii nostri?” Jurnalul Helenei Berr este astfel atat o marturie, un document al acelor vremuri, dar si relevant pentru zilele noastre.
Frumoasa punere in pagina, Eva, o evocare de neuitat!
Esențialul pe care am vrut să pun accentul este exact ceea ce a rezonat și la tine.
Pentru a înțelege personalitatea autoarei Jurnalului, am citit cartea, dar am ascultat cu atenție și povestea nepoatei ei ,Margeritte Job, datorită căreia a fost publicată cartea.
În videoul de mai jos, făcut la centenariul nașterii lui Helene ea vorbește despre mătușa ei de parcă ar fi cunoscut-o personal. Cred că pentru Margeritte Job, publicarea acestui jurnal a fost o misiune a vieții ei.
https://www.youtube.com/watch?v=8dQIku0b0lM
Constat ca am uitat sa-ti multumesc pentre youtube link si ma grabesc sa o fac acum.
Articolul dumneavoastra m-a emotionat profund si va multumesc pentru aducerea in atentia noastra a acestor informatii!
Mulțumesc Anca !
Mulțumiri pline de emoție doamnei Eva Grosz pentru rememorarea acestei veritabile personalități care a fost Helene Berr!
Soarta Helenei, un exemplu în plus al Ororii comise de indivizi, persoane fizice cu nume și cetățenie precizate – răspunde cineva??!
Rețin ca esențială întrebarea Evei: ”suntem siguri că înțelegem ce se întâmplă în fața ochilor noștri?”
Socotesc necesar să ne punem mereu această întrebare.
Ai dreptate. Aceste memorii te pătrund până la oase.
Mulțumesc Monica !
Draga Eva, articolul tau despre personalitatea lui Helene Berr este zguduitor, în primul rând prin faptul că ea a fost o personalitate deosebită ce s-a distins prin curaj, tenacitate, empatie şi prin calităţi academice care din păcate nu au putut fi aduse la împlinire. Jurnalul le dovedeşte, alături de implicarea lui Helene în realităţile vremii, încă din primii ani ai războiului şi până aproape de tragică lor deportare la Auschwitz, împreună cu părinţii săi. Demnitatea şi curajul te obligă să te înclini în fată încă a unei victime tragice. Povestea jurnalului şi perioadă aproape nejustificat de lungă până la apariţia sa, aduce şi mai multă tristeţe în faţa soartei lui Helene Berr şi a familiei sale.
Eva ne-ai adus o poveste dramatică de care nu am mai auzit şi ne-ai oferit şi posibilitatea ascultării unui glas ce trebuia să fie auzit; felicitări pentru articol şi evocarea amintirii lui Helene Berr.
Este o poveste zguduitoare din acea perioadă neagră,
Mulțumesc Veronica.
Draga Eva, mai jos unele informatii despre ceea ce ai exprimat ca ai dori sa cunosti, in caz ca nu le-ai depistat deja singura. Le-am gasit cautand pe google.fr, adica cu gandul ca google frantuzesc are mai multe date despre evenimente si locuri din Franta, posibil ca s-ar fi putut gasi si pe google:
https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/drancy
https://www.jewishgen.org/forgottencamps/camps/dranengl.html
Drancy Transit Camp (France)
https://www.jewishvirtuallibrary.org/drancy-transit-camp
https://blogs.icrc.org/cross-files/the-drancy-file/
Mulțumesc, Veronica !
Privesc portretul lui Hélène Berr, O femeie frumoasă cu o privire inteligentă, a cărei carieră strălucită a fost crumată de Holocaust, a cărei viaţă a fost stinsă de Holocaust! O femeie dedicată care s-a pus în slujba semenilor ei în cele mai cumplite condiţii. Ce epavă o fi devenit în lagărele prin care a trecut… Ce o fi gândit în ultimele clipe? Probabil că spera în salvare, în eliberare, dar nu a mai apucat! Îngrozitor de trist. A lăsat în urmă unn jurnal care era cât pe-aci să nu vadă lumina tiparului…Noroc cu Mariette Job!
Așa este.
Articol binevenit pentru cei care nu vor citi jurnalul menționat . K.I.
Ați remarcat cu multă pertinență că Hélène se distingea printr-un echilibru al gândurilor și al sentimentelor. În această lumină și fotografia ei ne spune mai mult. V-ați ocupat cu multă dăruire de un om deosebit.
Articolul dvs mi- a dezvăluit o opera literara de mare valoare, dar m- a si tulburat profund din câteva motive.
Cu durere si jale am aflat din Jurnalul lui Hélène Berr despre ceața, lipsa de transparență, ipocrizia cu care guvernul de la Vichy a mascat exterminarea evreilor.
Apoi , ” banalitatea răului”, arestarea unei fetițe de 2 ani si jumatate, trimiterea in lagar a unor muribunzi sau completarea cu copii intre 5 si 13 ani a unui convoi de detinuti doar din a fi urmate normele de servici.
Dupa aceea, mi- am amintit- o pe mama mea, care spunea ca a fi Cultivat, nu inseamna doar cunoştințe,ci capacitatea de a dărui, a incălzi sufletul celorlalți, a răspăndi bunătate si empatie.
Asa o ființă superioara a fost Hélène Berr, doctor in literatură engleza, cunoscătoare a cătorva limbi si violonistă; ea a salvat vieți omeneşti şi a lăsat un mesaj formidabil de compasiune si omenie din vremuri de răstrişte.
Si Dvs, D- na Eva, i o adevărata Erudită, impartăşiți pe deplin părerea mamei mele : Cultura este a transmite frumosul, utilul, tragicul vieții , a sensibiliza suflete.
Este ce realizati pe deplin cu scrierile dvs.
Acum citesc o carte voluminoasă “Nazi Germany and the Jews 1939-45 -The Years of Extermination . de către Prof Saul Friedlander , el însuși a fost ascuns într-o mănăstire catolică din Franța la vârsta de 10 ani până la eliberare. Părinții omorâți la Auschwitz..
În această carte el accentuează că Holocaustul nu se poate povesti, doar ca o parte a istoriei Germanilor-așa cum mulți germani ar dori astăzi , ci trebuie luate în considerarea sentimentele și suferințele prin care au trecut evreii și deasemenea lumea exterioară, care doar privea cu bucurie sau indiferență. Desigur cu mici excepții.
S. Frieadlander a citit pentru a scrie cartea asta ,sute de jurnale, mai ales a celor ce nu s-au mai întors și s-a referit ca istoric și prin perspectiva evreilor și a mediului din jur.. Evreilor le-a fost ascuns ,ce îi așteaptă, ei puteau bănui, ghici, dar nimeni dntre evrei nu a știut de soluția finală. Nu asta era situația la nemți. Ei știau, soldații simplii se întorceau din lagăre la familiile lor și povesteau.. Sunt multe fațete pe care nemții ar vrea să le încadreze, ca încă o perioadă din istoria Germaniei. Saul Friedlander ,a predat în înreaga lume, cunoaște multe limbi, inclusiv germana, a dovedit că perspectiva unilaterală din partea persecutorilor nu e suficientă. Recomand cărțile lui de memorii: When Memory Comes și Where Memory Leads: My Life (Memories #2). Foarte interesante.
Sunt scrise și în franceză ,limba lui preferată.
Mulțumesc pentru aprecieri.
Va multumesc pentru recomandari.
Cred ca nuci evreii din Transilvania nu au stiut ce li se va întâmpla.
Voi cauta Jurnalul lui Elène Berr, apoi cartile lui Saul Friedlander.
Din ce stiam eu, evreii cu cetațenie franceza nu au fost deportați. Si familia lui Ělène era in Franta de căteva generații. Dar poate nu la Paris, care era guvernat direct de germani
Există două anexe ale cărții, una scrisă de Margeritte Job “The Stolen Life” și alta “France and the Jews”.Înțeleg că până la soluția finală evreii francezi băștinași au suferit restricții, dar nu au fost deportați. Ca dovadă Helene circula în Paris cu steaua galbenă cu restricții, dar cu speranța că nu va fi deportată. Familia ei era din elita societății franceze.Până în ziua de 8 martie 1944. cînd au fost arestați. Scrie : O treime din toți evreii cu cetățenie în Franța a fost deportată și ucisă.
60% din evreii străini au fost omorâți .Doar unul din zece copii a murit și aceasta se datorează acțiunlor organizațiilor care au ascuns copiii. Și mai era Rezistența Franceză.
Desigur, nici un evreu nu știa exact ce îl așteaptă.
Au fost înșelați, derutați ,ținuți într-o confuzie permanentă.Și erau evrei asimilați care își iubeau țara în care trăiau.
O poveste tristă scrisă fantastic de tine Evi!.
Evreii internați la Drancy au dat un nume special Lagărului Auschwitz: unde au fost transportați: PICIPOI.
Aș vrea să citesc o carte sau jurnal ,care descrie lagărul intermediar Drancy , pentrucă niciodată nu am citit în ce condiții erau acolo deținuții. În schimb am citit desre lagărul olandez de tranziție Westerbork , care deja era un chin pentru deținuți. Și încă nu știau ce îi așteaptă….doar bănuiau . Și încă odată mă mir, că după ce tatăl Berr a fost arestat câteva luin la Drancy ,apoi eliberat, condiționat, cum de familia a rămas în Paris. Trebuiau să se ascundă…Nici atunci nu au vrut să părăsească Parisul . Ce păcat !
Câteva impresii succinte despre lagărul de la Drancy se găsesc in romanul ” Le dernier des justes” scris de André Schwarz – Bart, prin anii 50.
Si in dramaticul ronan ” Elle s’applait Sarah,”, scrus de Tatiana de Rosnay, in 2007. Cred ca ati citit, ambele cărți.
Exista si filme
Mulțumesc, Marica. Nu le-am citit, nici nu am auzit de ele. Am să le caut! Eu cred că tu citești franceza curent, așa că îți propun Jurnalul lui Hélène Berr și memoriile lui Saul Friedlander în franceză.
Saul Friedlander Prof., Doctor, diplomat și mai ales specializat în Istoria celui de al Treilea Reich scrie în introducere cărții lui despre exterminarea evreilor că există sute de jurnale scrise de deportați care nu s-au mai întors. Ele nu au fost publicate, au rămas în familie sau s-au pierdut. Ce păcat! E cea mai directă mărturie.
Voi cauta jurnalul Hélènei Berr si cartile prof Friedlander.
Cartea ” Le dernier des justes” scrisa prin anii 50, cred ca o puteti coborî direct pe PDF, te răvăşeşte complet. .Are la baza ideea celor 36 de drepti din traditia hasidica pe care se sprijina moral ntreaga omenire.. Nu se stie niciodata cine sunt. Uneori oameni f simpli si obisnuiti. Dar dupa părerea lui Laurent Schwartz, dreptii sufera cumplit.
” Elle s’ appelait Sarah”, este despre razia Vel d’ Hiv din Paris, nu- mi amintesc precis anul, 41 sau 42.. Cartea , zguduitoare, a aparut pe la inceputul anilor 2000.
Mulțumesc Hava !
De obicei nu am răbdare să citesc jurnale. Chiar dacă uneori sunt în ele perle (ca de exemplu despre marele incendiu din Londra, în jurnalul lui Samuel Pepys), de obicei au prea multe detalii intime, lipsite de interes pentru public. Fără tine nu aș fi aflat niciodată povestea Helenei Berr. Mulțumesc!