La naștere părinții i-au spus Oscar. Colegii de la Liceul Israelit i-au spus Oszi. Când a ajuns în Palestina, singur la 13 ani, i s-a dat numele patriarhului Abraham.

Zilele astea Abraham Klein a revenit în orașul în care s-a născut. Nu singur, ci însoțit de soția Braha, copiii Amit și Sharon și toți ceilalți 12 membri ai familiei. Niciunul n-a lipsit, pentru că Abraham a organizat temeinic excursia, a pregătit-o minuțios. Cum era în fotbal, așa e și în viață.

Au venit cu toții să cunoască orașul în care Oszi și-a petrecut primii 13 ani. Și-a revăzut casa părintească din cartierul Iosefin și liceul unde învățase alături de colegi care au devenit mai apoi medici, ingineri, arhitecți. Poate că el ar fi rămas un anonim, dar un costum prost croit i-a schimbat destinul. S-a dus la un croitor să i-l repare și acesta l-a chemat după aceea să-l însoțească la un meci de fotbal pe care îl arbitra. Neșansa croitorului, dar șansa sportului a făcut ca acest croitor să facă o întindere de ligament în timpul meciului.

– Intră tu și arbitreaza în locul meu, i-a cerut atunci Jonas, croitorul, lui Abraham.

– Dar nu știu regulile!

– E simplu. Dacă vezi un fault, fluieri. Și Abraham a fluierat – atât de bine încât după meci, oamenii l-au felicitat. În acel moment el și-a descoperit vocația care l-a dus la trei campionate mondiale. La unul din ele a arbitrat și finala. Nimic nu ar fi fost posibil dacă nu exista pasiune. Înaintea primului meci internațional pe care trebuia să-l arbitreze s-a dus la Napoli să vadă cum reziști unui vulcan, nu unuia geologic, ci unuia format din 80.000 de oameni pe un stadion, care vor să-ți influențeze deciziile. Înaintea Campionatului Mondial din Mexic a petrecut o lună în America de Sud ca să cunoască mai bine jucătorii sud-americani care încercau să-i păcălească pe arbitrii europeni prin căderi simulate în careu.

Au fost trei zile intense în care mulți au ținut să-l întâlnească pe cel mai mare arbitru pe care l-a dat România. Au fost acolo notabilități ale orașului – primarul Dominic Fritz și viceprimarul Cosmin Tabără, ca și deputatul Ovidiu Gantz. La întâlnirea de la Universitate, arbitrată de data acesta de excelentul jurnalist și om de cultură Marcel Tolcea, au venit să-l salute personalități ale fotbalului românesc.

– I-am întâlnit acolo pe Emeric Dembrovschi, legenda de la Guadalajara, pe Dan Lața, unul din cei mai inteligenți mijlocași ai Timișoarei, precum și pe marele arbitru Ioan Igna. Poate că și lui Igna i s-ar cuveni un moment ca acesta, îmi spune Abraham după întâlnire.

Tot acolo au fost pomeniți colegii lui de arbitraj, Nicolae Rainea și Andrei Rădulescu. Apoi, la întâlnirea de la sinagogă, soțul nepoatei, Nadav Ben-Ozer, el însuși nepotul unei timișorence, a cântat la saxofon, acompaniat de Alex Reisz, nepotul unei lugojence și fiul reputatului profesor Robert Reisz, plecat prea devreme dintre noi. Demult zidurile sinagogii nu au captat un Adon Olam mai emoționant.

Au fost și copii, zeci de copii care, la inițiativa doamnei Luciana Fridmann, președinta comunității, i-au adus mingi ca să le semneze. Dar cu adevărat mișcat a fost în prima zi, în care copiii și nepoții i-au citit un mesaj de suflet. Atunci omul acesta asertiv, care nu s-a sfiit să-i arate cartonașul roșu lui Maradona, a redevenit Oscar, băiatul blajin din strada Preyer pe care cuziștii l-au aruncat în Bega în iarna lui 1937. „Jidane, dacă vrei să supraviețuiești, înoată.” Și Oscar a înotat.

– Eu nu am învățat înotul din pasiune, ci din necesitate, pură necesitate, spune el.

Timișoara anului 2023 e mult schimbată față de cea din 1937. Orașul l-a primit cu brațele deschise pe cel care fusese nevoit să-l părăsească în toamna lui 1947. Amintirile plăcute din aceste trei zile le-au estompat pe cele de atunci. De fapt orașul s-a schimbat nu doar în formă, ci mai ales în fond.

Într-o zi din 1984, la un meci pe care îl arbitra la New York, Abraham Klein primește vizita unui oaspete neașteptat. Este Jonas croitorul, cel datorită căruia Abraham a devenit arbitru.

– Vino cu mine după meci, vreau să-ți prezint un prieten, îi spune el lui Jonas.

Când vede cine e prietenul, Jonas înlemnește. În fața lui se află marele Pele care se ridică de la masă și îi întinde mâna:

– Prietenii lui Abraham sunt și prietenii mei.

Jonas e chiar fericit că-și scrântise glezna la acel meci.

– Ia mai lăsați-mă cu Maradona și cu Messi. Cel mai mare a fost Pele și nu doar ca fotbalist, mai întâi de toate ca om. Cum se spune la noi: a fost un Mentsch, fiindcă nu a uitat niciodată de unde a plecat.

„La fel ca tine, Oscar” – completez eu în gând.

George Schimmerling