Tezaurul Gurlitt

De obicei nu prea vizionez seriale, dar iată că am găsit și eu unul pe gustul meu: serialul britanic Fake or Fortune, în care doi detectivi simpatici, un negustor de artă și o prezentatoare la televiziune, fac investigații pe urmele unor opere de artă controversate.  E opera unui maestru celebru și valorează milioane, este o imitație / o copie făcută de un artist de mâna a doua, sau poate chiar un fals făcut cu intenții criminale de un escroc?  De unde provine?  Nu cumva a fost obiectul unui furt?  În cercetările lor ei caută prin arhive, vorbesc cu urmașii artiștilor și cu foștii proprietari, se sfătuiesc cu grafologi pentru a autentifica semnătura artistului și adesea aplică tehnici moderne – de exemplu un tablou a fost dovedit fals pentru că folosea un pigment care încă nu se cunoștea pe vremea presupusului autor.  În afară de suspansul inerent investigațiilor, aflăm amănunte mai puțin cunoscute din istoria artei.  Unele lucruri care mi s-au părut de-a dreptul incredibile le-am verificat și din alte surse și ele s-au dovedit perfect autentice.  Articolul de față mi-a fost inspirat de un episod al acestui serial.  

***

În 2012, în apartamentul modest al unui bătrânel din München, pe nume Cornelius Gurlitt, s-a găsit o colecție de artă cu totul incredibilă: Monet, Cézanne, Renoir, Matisse, Picasso etc., opere care demult erau considerate pierdute.  Nu avea destul loc pe pereți, tablourile erau pur și simplu stivuite pe podea.  Colecția valora zeci de milioane de euro.  Descoperirea a fost o surpriză pentru amatorii de artă din întreaga lume.

Cornelius Gurlitt (1932-2014)

Totul a început în 2010, când Gurlitt a fost prins întorcându-se din Elveția cu 9.000 de euro asupra sa.  A bâlbâit ceva despre tablouri (probabil că tocmai vânduse unul) și imediat a devenit suspect de comerț ilicit cu opere de artă.  O percheziție a scos la iveală peste 1400 de opere de artă aflate în apartamentul lui, plus încă vreo 250 pe care le ținea în casa lui de la Salzburg (Austria).  Bătrânelul spunea că le moștenise de la tatăl său și neavând altă sursă de venit, trăia din vânzarea lor.  Chiar dacă îi dăm crezare, se pune întrebarea cum le-a obținut tatăl lui.  În 2011, un tablou al lui Gurlitt, scos la licitație la Köln, a fost recunoscut de moștenitorul fostului proprietar – tabloul fusese jefuit de naziști…

Tabloul preferat al lui Cornelius Gurlitt: Podul Waterloo de Claude Monet

Cornelius Gurlitt a murit în 2014 și conform testamentului său, colecția a ajuns la Muzeul de Artă din Berna (Elveția), cu condiția ca acesta să cerceteze originea tuturor operelor de artă din colecție și să le restituie pe cele obținute ilicit.  Unele au fost deja restituite, despre altele s-a dovedit că au fost obținute în mod legal, dar asupra multora planează încă dubii…

***

Pentru a înțelege originea colecției, trebuie să aruncăm o privire asupra colecționarului, Hildebrand Gurlitt.

Hildebrand Gurlitt (1895-1956)

A fost o figură controversată.  Nu a fost un criminal nazist cu mâinile pătate de sânge, dar nici „ușă de biserică”.  Mă tem că în acele vremuri au fost mulți ca el.  Pentru a face carieră trebuia să facă compromisuri și le-a făcut, a știut să profite din plin de situație și să se îmbogățească.  Poate că își închipuia chiar că face un bine semenilor săi când le dădea prețuri de nimic pe operele de artă pe care le vindeau de nevoie.

Hildebrand Gurlitt a crescut în estul Germaniei, la Dresda, într-o familie de intelectuali și de artiști: era fiul unui arhitect, avea un frate muzicolog, o soră pictoriță și un văr negustor de artă.  După ce și-a făcut doctoratul în istoria artei, a primit un post de muzeograf într-un oraș de provincie, la Zwickau.  Acolo a dat frâu liber interesului său pentru arta modernă și a alcătuit o colecție căreia i-a mers vestea.  În 1930 a fost numit director al marelui muzeu de artă modernă Kunstverein din Hamburg.

Perioada din preajma Primul Război Mondial în Germania s-a caracterizat printr-o mare înflorire a artelor: expresionismul, cubismul, arta abstractă, mișcarea Bauhaus…  Numai că toate acestea aveau să dispară curând după urcarea la putere a nazismului, în 1933.  Hitler, care era el însuși un artist ratat, avea idei foarte clare despre artă.  Toată efervescența creatoare a ultimilor ani a fost declarată „artă degenerată” și interzisă.  Iar arta promovată de regimul nazist parcă îmi amintește de „realismul socialist”…

Din aceste motive, dar și pentru că avea o bunică evreică, Gurlitt a fost concediat fără întârziere din conducerea muzeului.  Dar el nu s-a dat bătut și s-a reprofilat pe negoțul de artă.  Și în noua carieră a avut succes.  Își avea atât locuința, cât și galeria într-o vilă dintr-un cartier luxos al orașului.  Pe lângă arta oficială, Gurlitt se ocupa pe ascuns și de artă „degenerată”, chiar dacă era riscant.  Cumpăra opere direct de la artiști, altele le achiziționa pe un preț de nimic de la colecționari care se pregăteau să părăsească țara.  Nu se sfia să cumpere chiar tablouri despre care știa că fuseseră prădate de la evrei.

Începând din 1937, operele de artă modernă au fost confiscate în mod sistematic din muzeele germane, cele mai multe fiind adunate la palatul Schönhausen de lângă Berlin.  Cu vastele sale cunoștințe de artă modernă, Gurlitt a devenit foarte folositor regimului – poate că asta l-a și salvat de la deportare.  El a fost unul dintre cei  patru negustori din întreaga țară autorizați să facă comerț cu „artă degenerată”.  Cumpăra opere din palatul Schönhausen și le revindea în străinătate, generând venituri pentru regimul nazist și, desigur, comisioane pentru sine.  Unele însă le-a păstrat, pentru că piesele rămase nevândute urmau să fie distruse.  (Interesant că din punct de vedere strict legal, acestea sunt considerate că îi aparțineau de drept, fiind „cumpărate”.)

O sală din palatul Schönhausen. Printre operele confiscate se află un autoportret al lui Van Gogh.

În timpul războiului a fost unul din principalii negustori de artă ai Germaniei.  Göring l-a trimis în Franța să procure opere de artă pentru viitorul Führermuseum din Linz, a fost numit chiar agentul oficial al de achiziționare al muzeului.  În 1943-44 a „cumpărat” vreo 200 din cele mai vestite capodopere ale artei universale, cele mai multe pentru muzeu, dar unele s-au rătăcit în colecția lui Göring.  În același timp și-a îmbogățit și propria colecție, cumpărând la prețuri derizorii opere a căror proveniență era neclară, probabil cea mai mare parte fuseseră furate sau prădate.

În iunie 1945 a fost capturat de americani cu 20 de lăzi pline cu obiecte de artă, dar nici de data aceasta nu s-a dat bătut.  A reușit să-i convingă că negoțul lui de artă era legal, că acțiunile sale au fost motivate numai de teama de a nu fi deportat de naziști.  Când americanii au cerut să vadă registrul său de vânzări și cumpărări, a pretextat că totul a fost distrus în bombardamentele aliate ale Dresdei.  Pe scurt, a ieșit basma curată, și-a primit înapoi colecția, și la fel ca mulți alții, după o scurtă perioadă de „denazificare” și-a reluat nestingherit activitatea de dinainte.  A reînceput comerțul cu artă și în 1948 a fost numit directorul unui alt mare muzeu de artă modernă, de data aceasta la Düsseldorf.  Nu numai că nu a fost niciodată pedepsit, a fost chiar foarte apreciat pentru activitatea sa în sprijinul artei moderne.  Și-a sfârșit zilele în 1956, într-un banal accident de automobil.

Aspectele întunecate ale carierei lui Hildebrand Gurlitt au ieșit la iveală abia mult mai târziu, la sfârșitul anilor 1990, când a fost dat publicității conținutul arhivelor secrete din perioada nazistă și mai ales după 2010, când a fost descoperit „Tezaurul Gurlitt”.  În zilele noastre el este considerat „negustorul de artă al lui Hitler”, colaborator al nazismului și profitor de război.

***

În cu totul altă ordine de idei, mă gândesc la eseul lui Gheorghe Moldovan despre adevărul istoric. https://baabel.ro/2022/11/adevarul-istoric-o-himera-pe-care-pretindem-ca-o-stapanim/  Neavând acces la surse cu adevărat imparțiale, reconstruirea adevărului istoric este foarte problematică, dacă nu chiar imposibilă.

În articolul de față, la fel ca în cel din numărul trecut, am vorbit despre jaful de artă comis de naziștii germani, o dată din perspectiva franceză și o dată din perspectiva germană.  Am prezentat faptele în modul cel mai imparțial de care am fost capabilă, am folosit surse credibile care se confirmă reciproc și cititorul va trage concluzia că „germanii au jefuit”.  Și concluzia va fi falsă!

Adevărul este că jaful a fost parte integrantă a războaielor de când lumea.  Fiecare cuceritor a comis acte de jaf – cine era să-l oprească?!  Acte de jaf sunt pomenite în Vechiul Testament: Atunci a venit Șișac, regele Egiptului, la Ierusalim și a luat vistieriile templului Domnului și vistieriile casei regelui; tot ce a găsit, a luat... (2Cron. 12:9) – se crede că e vorba de faraonul Shoshenq I care a trăit acum 3000 de ani.  Romanii chiar se mândreau cu prada lor de război, expunând-o în parade triumfale – e destul să amintim jaful candelabrului din Templul de la Ierusalim, imortalizat pe Arcul de Triumf al lui Titus.

Acte de jaf au fost comise de armatele lui Napoleon, imperialiștii au jefuit tot ce au găsit din colonii și ce să mai vorbim despre tezaurul României sechestrat de ruși în timpul Primului Război Mondial?  Jaful continuă și în ziua de azi, există nenumărate știri despre comori prădate de ruși din Ucraina.  În acest context, a vorbi numai despre jaful comis de germani este injust, mai ales că ei chiar fac eforturi de a restitui opere de artă proprietarilor legitimi.  Chiar dacă germanii au făcut mult rău la vremea lor, nu cred că în materie de jaf au fost mai răi ca alții și nu aș vrea ca cititorii să tragă concluzii neîntemeiate.

Hava Oren

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Hildebrand_Gurlitt

https://en.wikipedia.org/wiki/Cornelius_Gurlitt_(art_collector)

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

36 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on August 6, 2023 Reply

    Cred că şi ne-restituirea integrală a Tezaurului României poate fi considerată un jaf de război. Vă propun să urmăriţi c’teva emisiuni de televiziune pe acest subiect.
    5 minute de istorie cu Adrian Cioroianu: Tezaurul României de la Moscova (@Arhiva TVR) https://www.youtube.com/watch?v=yzI0IFfSiJw, Moştenirea clandestină: Tezaurul României de la Moscova – prima parte (@TVR1), Moştenirea clandestină: Tezaurul României de la Moscova – a doua parte (@TVR1), Moştenirea clandestină: Tezaurul României de la Moscova – a treia parte (@TVR1) https://www.youtube.com/watch?v=sUbL1K3dTzU, https://www.youtube.com/watch?v=-1OY0yjkh04, https://www.youtube.com/watch?v=TVpBWdxqF5o

  • Eva+Grosz commented on August 5, 2023 Reply

    Cazul Gurlitt nu mi-a fost cunoscut până acum. Este destul de dubios.
    Dar, după ce am citit din nou articolul, trebuie să-mi exprim părerea despre faptul că jaful operelor de artă, ca și tot ce au făcut naziștii din 1933-45, aducând aproape lunar legi prin care confiscau orice avere a evreilor, orice drepturi de proprietate, case și tot ce se găsea în ele, fiind apoi evacuați, bătuți, umiliți… și la urmă exterminați nu se poate compara cu nicio altă perioadă în istorie. NICI JAFUL! Pentrucă și jaful a fost îndreptat doar împotriva evreilor și nu a altor națiuni. Probabil mulți au citit cartea și au văzut filmul „Femeia în aur” în care Austria restituie cu mare greutate pictura lui Klimt care aparținea unei familii de evrei vienezi, din care doi fugiseră în Ameria.. Nimeni nu se grăbește să restitue opere de artă. Îmi permit să contrazic, pentru că eu sunt convinsă din documentația mea că tot ce au făcut naziștii nu se poate încadra ca o parte din istoria civilizației, o parte ca altele. Nu era ca altele! Trebuie accentuat acest lucru, pentru că aztăzi mulți istorici neagă deosebirea acestei perioade față de celelalte. Unul din ei este Prof. de 90 de ani Saul Friedlander, el însuși supraviețuitor al holocaustului.

    • Eva+Grosz commented on August 5, 2023 Reply

      M-am exprimat greșit. Prof. Saul Friedlander spune că perioada nazistă NU se poate încadra între celelalte evenimente istorice, ea iese din comun prin toată concepția bazată pe ura împotriva evreilor și cruzimea cu care pas cu pas aceștia au fost dezumanizați.

    • Hava Oren commented on August 5, 2023 Reply

      Tot ce spui este adevărat, s-a prădat de la evrei, dar NU NUMAI. „Altarul Mielului Mistic” al lui Van Eyck (”The Ghent Altarpiece”) a fost confiscat la ordinul expres al lui Hitler, fiind apoi găsit de Monuments Men în mina de sare de la Altaussee. Tabloul aparținea Bisericii St. Bavo din Ghent. Cazul a fost documentat chiar și fotografic (vezi în Wikipedia: ”Ghent Altarpiece” History.) Au fost și alte exemple.

      • Hava Oren commented on August 5, 2023 Reply

        Precum spuneam, sunt de acord. Singurul lucru inexact este că „jaful a fost îndreptat doar împotriva evreilor și nu a altor națiuni”. Este documentat că a fost îndreptat și împotriva altora.

      • Eva+Grosz commented on August 6, 2023 Reply

        Problema este că exprimarea NU NUMAi poate fi înțeleasă ȘI …ȘI… pe când legile celui de al treilea Reich s-au referit din nou și din nou .în mod obsesiv la evrei. Au fost și cei care s-au împotrivit regimului ,au fost țiganii, comuniștii. Sigur au fost și excepții.
        Dar niciodată săgeata criminală nu a fost îbndreptată asupra unei națiuni , doar pentru apartenența lor la evreime, chiar dacă erau asimilați. Legea de ai scoate din casă și lua tot ce le aparține a fost făcută pentru ei, Nu există nici un echilibru cu altceva. în această perioadă. Exemplele tale doar întâresc regula. Probabil au fost și altele, Tocmai citesc cele două volume ale istoriei din timpul nazismului de S. Friedlander în care se explică acest lucru, Asta nu spune că acele cazuri menționate de tine nu au fost reale.

        • Hava Oren commented on August 6, 2023 Reply

          Eva, dragă, liniștește-te, nimeni nu neagă Holocaustul! Nu despre asta vorbim. Afirmația mea este că fenomenul nu se limitează la Holocaust. S-a jefuit în toată lumea și în toate timpurile și foarte puțini au înapoiat prada.

        • Marica+Lewin commented on August 6, 2023 Reply

          D-na Eva, va admir si va apreciez. Recunosc, de mult timp nu mai pot citi carți despre Holocaust. Pur si simplu ma imbolnavesc. Inainte, da.
          Totusi, filozoful André Neher, in cartea sa “Moïse et la vocation juive”, 1956, compara universul concentrational al sclavilor israeliti in Egiptul Antic cu cel al Holocaustului din WW2. Sigur, nu asemenea atrocități, dar tot intentia anihilarii unui intreg popor. Deci s-a mai intâmplat odata in istorie.
          De altfel, acum cățiva ani un jurnalist israelian a emis ideea sa imortalizam Holocaustul si eliberarea de sub nazisti prin ceva asemanator Pesahului.

          • Eva+Grosz commented on August 7, 2023 Reply

            Comparația cu Pesachul este un fel de mistificare.
            Adică ireal. Trist.
            La sclavia din Egiptul Antic se poate adăuga un proces istoric mai recent: Expulzarea evreilor din Spania și Portugalia. După cum știu și bunurile lor au fost confiscate…sau jefuite… e același lucru.

  • Marina+Zaharopol commented on August 5, 2023 Reply

    Am cautat online informatii privitor la restituirea bunurilor jefuite, dar am gasit numai informatii legate de obiectele furate din muzee, palate, etc., adica din locuri oficiale. Am aflat ca recordul de artefacte culturale furate il detine British Museum care, ca sa nu restituie Greciei comori cum ar fi the Parthenon Marbles/Elgin Marbles sau Rosetta Stone Egiptului, a promulgat o lege in 1963 care interzice acestei institutii sa returneze orice fel de obiecte.
    Muzeul de Arta Metropolitan din New York City contine si el nenumarate obiecte jefuite, dar, asemenea Luvrului si British Museum, el refuza sa repatrieze ceea ce constituie adesea lucrarile de arta cele mai valoroase si faimoase din muzeu. Aceste muzee enciclopedice isi justifica atitudinea prin faptul ca arta face parte din istoria umana universala si in muzeele din marile metropole, artefactele pot fi vazute de un public mai numeros decat in tarile de origine. Bineinteles, preocuparea muzeelor este de ordin monetar. Multe din obiecte au fost achizitionate din surse dubioase, fara documentare adecvata a provenietei lor, care deseori este din sapaturi ilegale in locuri arheologice.
    Interesanta este si atitudinea Rusiei privitor la jefuirea Germaniei (devenita victima a jafului din agent jefuitor!) dupa al Doilea Razboi Mondial de catre Brigazile de Trofee sovietice cu statut oficial, dar si de catre soldati si ofiteri sovietici, din motive personale. Argumentul refuzului de a restitui obiectele muzeelor si galeriilor de arta germane este ca ele vor fi pastrate in Rusia ca o compensare sau despagubire pentru pagubele imense produse de invadatorii germani.
    Si, totusi, in urma presiunilor si demersurilor, multe artefacte au fost repatriate: celbrele “bronzuri” din Benin, furate de britanici, au fost restituite Nigeriei intai de Muzeul Smithsonian si alte muzee din SUA, urmate de… British Museum.
    Iar Duma ruseasca a adoptat in 2002 o noua lege, asa ca muzeul Ermitaj a inapoiat niste vitralii apatinand unei biserici din Frankfurt an der Oder.

    • Hava Oren commented on August 5, 2023 Reply

      Bineînțeles că există mai multe date despre bunurile jefuite din muzee sau palate, pentru că acelea erau mai bine documentate, existau liste, inventare… Dar sunt și date despre obiecte din colecții particulare, de exemplu Rose Valland Database.

      Singurul argument oarecum logic este cel că într-un muzeu dintr-o mare metropolă, obiectele cu valoare universală sunt accesibile unui public mai larg – nu cred că printre noi se află mulți care se pregătesc să plece în Benin ca să vadă bronzurile. Dar Elgin Marbles și Rosetta Stone pot fi văzute în aceeași măsură în Grecia sau în Egipt.

      Pe de altă parte, când Elgin Marbles au fost aduse la British Museum, aceasta nu contravenea niciunei legi existente pe atunci. Se poate ca cineva să fie învinuit retroactiv de a fi încălcat o lege care încă nu exista? Problema este extrem de complexă și de spinoasă, mă tem că nu există o soluție simplă.

      • Marina+Zaharopol commented on August 6, 2023 Reply

        Si mie mi s-a parut logic si atragator argumentul accesibilitatii unui public mai larg a obiectelor de arta expuse in marile muzee, dar nu cred ca acest argument trebuie sa fie determinant. Corolarul acestui factor in deciziile de restituire a bunurilor jefuite ar fi ca in nici un caz obiectele de valoare apartinand unor persoane particulare nu ar trbui inapoiate prprietarilor legitimi, fiindca ele vor fi vazute de un numar extrem de restrans de oameni! Cred ca prioritate trebuie sa aiba criteriul moral si nu asemenea considerente.

        • Hava Oren commented on August 6, 2023 Reply

          Ai dreptate.

  • Pásztor István commented on August 5, 2023 Reply

    Bună ziua,

    Știe cineva despre colecția Izidor Diamant (Izsó) din Cluj? Piese conținute, unde și cum a ajuns în timpul războiului?

    Mulțumesc

    • Veronica Rozenberg commented on August 6, 2023 Reply

      Oare ati vazut comentariul de mai jos al Andreei Ghita, unde se da o referinta la publicarea la baabel in 12/2016
      despre această personalitate?

  • Marica+Lewin commented on August 4, 2023 Reply

    Citind interesantul dvs articol, m-am gândit din nou la Camera de Chihlimbar si la disparitia ei fara urma.

    • Hava Oren commented on August 4, 2023 Reply

      Nu știam despre Camera de Chihlimbar. M-am documentat – și iată încă o poveste captivantă. Probabil că mai sunt multe altele pe aceeași temă. Partea bună este că această comoară a fost refăcută, dar cine știe câte s-au pierdut pentru vecie?

      • Marica+Lewin commented on August 4, 2023 Reply

        Steve Berry a scris un roman, thriller despre Camera de Chihlimbar. Nu l-am citit, pentru ca e prea multa imaginatie si presupuneri.
        Astept mai curând un articol de la dvs, totdeauna realist si f bine documentat.
        Cred, opinia mea, ca aceasta “a opta miinune a lumii” este cea mai mare pierdere din multimea operelor de arta dispārute sau distruse in RM2.

        • Hava Oren commented on August 4, 2023 Reply

          Deocamdată mai am un articol despre artă pregătit pentru săptămâna viitoare și nu aș vrea să plictisesc cititorii – mai sunt și alte subiecte interesante.
          Cât despre Camera de Chihlimbar, aici din păcate părerile noastre diferă – mie mi se pare prea ostentativă, eu prefer lucruri mai modeste – de exemplu tablourile lui Vermeer sau ale lui Monet.

          • Marica+Lewin commented on August 5, 2023 Reply

            Tablourile lui Vermeer si Monet nu sunt ostentative, dar in niciun caz “lucruri modeste”.
            Abia astept sa vad conexiunea intre capodoperele realizate de cei 2 imensi artişti

            • Hava Oren commented on August 5, 2023 Reply

              Se vede că nu m-am exprimat corect. „Modeste” sunt numai în sensul materialelor folosite: pânză și vopsele în loc de aur și pietre prețioase. Mie mi se pare că au mai mult „suflet” decât Camera de Chihlimbar – dar este o părere subiectivă, este gustul meu și nu toată lumea trebuie să fie de acord.

  • Anca Laslo commented on August 3, 2023 Reply

    Un articol foarte captivant si cu informatii interesante nu doar pentru iubitorii de arta desigur. Razboiul cu atatea distrugeri pe toate planurile!…

  • Monica+Ghet commented on August 3, 2023 Reply

    UAU! – și da, reverență pentru intelectiva detașare față de o cazuistică atât de universal-istoric răspândită!
    Vă amintiți jafurile raportate mediatic din Muzeul Arheologic al Bagdadului în vremea Războiului de după 2003?! Vestigii ale Mesopotamie!! Doar nu-și imaginează cineva că niște țărănuși SUA-iști , culeși dintre ferme au nemerit direct în vestigii milenare din proprie inițiativă.

    • Hava Oren commented on August 3, 2023 Reply

      Nu, nu-mi amintesc de cazul specific. Dar oricum ar fi, într-un loc aflat în război nu se poate ca vestigiile istorice și artistice să nu aibă de suferit și pierderile sunt ireparabile. M-am întrebat deja dacă nu ar fi fost mai bine să nu fi făcut săpături arhelogice. Mă tem că acele comori care au zăcut, uitate, timp de milenii vor dispărea în câteva secole sau nici atât.

  • Tiberiu+Ezri commented on August 3, 2023 Reply

    Articol interesant.
    Concluzia nu ar fi fost falsa daca ar fi sunat: “Si germanii au jefuit”.

    • Hava Oren commented on August 3, 2023 Reply

      Ai dreptate. Este corect să spui „Și germanii au jefuit”, dar nu este corect să apară că „Numai germanii au jefuit”.

      • tiberiu ezri commented on August 3, 2023 Reply

        Adevarat!

  • Eva+Grosz commented on August 3, 2023 Reply

    Temă binevenită și captivantă pentru toți iubitorii de artă, istorie și a talentului de detectiv.
    Amintesc pe Doron Luria, cercetător de artă, specialist al artei europene și în cercetarea autenticității operelor, a lucrat ca principal resataurator al operelor de artă în Muzeul Tel Aviv.
    Cartea lui “חשיפה כפולה ” sau “Expunere dublă” este o poveste adevărată a unui tablou, în care sub pictura care era la vedere se găsea altă pictură. În dorința lui Doron Luria de a descoperi cine este autorul acestor picturi, el devine un adevărat detectiv, care în timp de un sfert de secol colindă lumea ca să afle adevărul. Cartea e captivantă. Povestea Havei la fel!

    • Hava Oren commented on August 3, 2023 Reply

      Îți propun să scrii un articol pe această temă, sunt convinsă că se vor găsi mulți cititori interesați.

  • VASS+JOHANAN commented on August 3, 2023 Reply

    CITIND ACEST ARTICOL AM AVUT SENZATIA CA CITESC UN ROMAN POLITIST PE CARE NU-L POT LASA DIN MINA
    MULTUMIRI AUTOAREI.

  • Elena Stoican commented on August 3, 2023 Reply

    Studiile, vocația și obiectele valoroase cu care își exersa profesia, l-au făcut un ”obiect prețios” pe Hildebrand Gurlitt. De aceea a și fost păstrat de naziști. Era valoros și-i putea conduce la achiziționări valoroase. Și, într-adevăr, orice operă de artă are viața ei și iese la lumină atunci când vrea destinul. Foarte interesant articolul, doamnă Hava Oren! A fost o încântare să-l citesc!

  • Lőwy Daniel commented on August 3, 2023 Reply

    Un articol excelent! Vă mulțumim!

    Îmi amintesc că la Muzeul Ermitaj de la Sankt Petersburg (pe vremea aceea: Leningrad) puteai cumpăra diapozitive despre aproape toate operele de artă expuse. Mai puțin despre Doamna cu hermină a lui Leonardo da Vinci. Și nu întâmplător. Se afla acolo în mod ilegal.
    Conform articolului referitor din Wikipedia: tabloul “este în prezent în curs de afișat la Wawel Royal Castle iar domiciliul picturii e Muzeul Czartoryski, Cracovia, Polonia”. https://en.wikipedia.org/wiki/Lady_with_an_Ermine
    Să sperăm ca treptat operele de artă să revină la proprietarii de drept.

    • Hava Oren commented on August 3, 2023 Reply

      Ceea ce scrie în Wikipedia îm limba română este atât de neclar, încât am citit versiunea engleză. De acolo am înțeles că tabloul a fost restituit urmașilor familiei Czartoryski care l-au cumpărat în Italia în sec. al XVIII-lea. În 2016 întreaga colecție a fost vândută / donată statului polonez și tabloul se află în Muzeul Czartoryski, acolo unde aparține de drept. Iar concluzia mea: m-am bucurat să aflu că și rușii au restituit opere de artă prădate.

  • Theodot Toivi commented on August 3, 2023 Reply

    Excelent articol. Pe lista obiectelor jefuite de unele popoare de la altele totuși menționez:
    1. Muzeul Pergamon din Berlin.
    2. Mumiile din British Museum.
    3. Muzeul din Dresda, picturi numai parțial restituite de sovietici.
    4. Antichitățile din Muzeul Victoria and Albert din Londra.
    5. Menora de aur jefuită de Titus din Iudeea, aflata probabil la Vatican. ș.a.m.d.

  • Andrea Ghiţă commented on August 3, 2023 Reply

    Un articol foarte interesant care aduce pe tapet mai multe subiecte. De-a lungul istoriei, prada a fost raţiunea celor mai multe (dacă nu toate) conflicte armate şi, din câte ştiu, numai după cel de al Doilea Război Mondial s-a pus problema jafului, descoperirii şi restituirii bunurilor jefuite. Nu ştiu dacă aceste obiective s-au reflectat şi asupra celor din tabăra învingătorilor, dar ştiu că Tratatul de Pace stipula restituirea valorilor jefuite. Din păcate, multe dintre ele nu au fost descoperite şi cu atât mai puţin restituite până în ziua de azi. Probabil că anterior nu exista nici evidenţa acestora, dar din timpul celui de al Doilea Război Mondial s-au păstrat documente referitoare la confiscarea obiectelor de artă şi s-a putut demara procesul de căutare, descoperire şi restituire. Au fost multe alte obiecte de artă. Aici am să exemplific numai pinacoteca lui Izsó Diamant, fondatorul uzinelor Industria Sârmei Câmpia Turzii (https://baabel.ro/2016/12/industriasul-izso-diamant-1886-1945/ ) care a fost jefuită de clujeni în perioada imediat următoare încheierii eliberării Clujului. Martorii povesteau că picturile şi cărţile valoroase erau cărate cu roaba, dar câte castele nu au căzut pradă jafului, cu toate colecţiile valoroase existente în ele! Cred că descoperirea Tezaurului Gurlitt (incredibil câte picturi şi sculpturi au încăput într-un singur apartament) a fost o performanţă. Organizaţia Mondială pentru Restituirea Bunurilor Evreieşti jefuite (WJRO) urmăreşte, printre altele, şi recuperarea obiectelor de artă evreieşti. În Baabel a fost publicat şi un articol legat de acest subiect https://baabel.ro/2021/07/constatam-cu-tristete-ca-tot-mai-multe-proprietati-culturale-evreiesti-jefuite-in-timpul-holocaustului-ajung-in-maini-private-spune-gideon-taylor-presedinte-executiv-wjro/ ). Chiar sunt curioasă dacă obiectele de artă jefuite de către ruşi sau americani în cursul eliberării fac obiectul unei astfel de investigaţii, poate ştie vreun cititor.

    • Hava Oren commented on August 3, 2023 Reply

      Eu mă bucur că cel puțin în vremurile „civilizate” pe care le trăim se fac încercări de restituire. Evidența care există se datorează unor persoane ca Rose Valland, dar bineînțeles că ea este doar parțială. Și apoi restituirea este o problemă dublă: găsirea obiectului, dar și găsirea proprietarului de drept și amândouă sunt foarte complicate. Chiar dacă proprietarul de drept nu a fost găsit, atâta timp cât opera de artă este expusă publicului, încă e bine. Pe mine mă doare sufletul pentru toate operele de artă care au dispărut fără urmă și care continuă să dispară și în zilele noastre în țări mai puțin „civilizate” de pe glob.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *