Coborând mai departe în istoria familiei mele ajungem, la începutul veacului trecut, într-un sat așezat printre minunate dealuri împădurite, pe valea râului Bistra, un sat care probabil avea pe atunci rang de comună, căci exista o școală mare unde străbunicul meu era învățătorul, școală care aduna copiii din mai multe așezări vecine. Acolo, în satul Cuzap, s-a născut bunica mea Magda în 1907, în familia care avea deja cinci copii. După ea au urmat încă două fete, întregindu-se astfel numărul de cinci surori alături de cei trei frați mai mari. Au fost unsprezece copii, dar pe trei i-au pierdut prin bolile copilăriei, pentru care nici vorbă de vaccinuri pe atunci.

Când eram mică și mă aflam în grija zilnică a bunicii mele adorate, aflam din povestirile ei multe amănunte ale vieții într-o familie cu mulți frați, într-un sătuc unde trebuia să-ți inventezi jocurile copilăriei și unde de mic trebuia să îndeplinești anumite sarcini prin care ajutai și tu, copil fiind, familia. Jucăriile erau puține spre deloc. Magda îmi spunea că vara copiii își modelau jucării din lut umed, uscat apoi la soare – plastilină avant la lettre. Adesea mama lor îi trimitea în pădurile din jur să culeagă ciuperci pentru prânzul care trebuia să hrănească zece persoane, așa se face că Magda cunoștea perfect ciupercile vândute în piața din Marghita. Fetele învățau tainele gospodăriei, cum se organizează și se conduce o casă, iar băieții au fost dați să facă școală. Cei trei frați au urmat facultăți în Ungaria, la Budapesta și Debrețin, și doar unul dintre ei s-a întors în țară și și-a echivalat aici diploma de avocat. Ceilalți doi și-au făcut un rost în Ungaria, și-au întemeiat familii și au rămas acolo după Primul Război Mondial și după alipirea Ardealului la România. Istoria mare își pune palma grea peste istoria mică, aceea a familiei, și astfel frați născuți și crescuți de aceiași părinți au ajuns să aparțină unor națiuni diferite. Ca în cazul altor numeroase familii, și a mea reflectă istoria frământată a acestor locuri.

Când ai atât de mulți frați este imposibil să fii la fel de apropiat de toți, mai ales că existau diferențe mari de vârstă. Încă din copilărie, Magda a fost cea mai apropiată de sora ei Maria, de care o despărțea numai un an. Chiar după ce s-au căsătorit și își vedeau de propriile familii, stăteau în apartamente vecine, în aceeași curte, și erau toată ziua împreună. Erau nu doar surori, ci și prietenele cele mai bune.

Când eu aveam zece ani și nu mai credeam în Moși, Magda mi-a povestit cum, atunci când ea abia împlinise zece ani, i-au dispărut ghetele puse pe pervazul ferestrei în seara de ajun de Sf. Nicolae. De obicei copiii primeau de la Moș Nicolae câte un mic dar în încălțările curățate și lustruite, așezate la fereastră pentru ca Moșul, în trecere pe acolo, să-și facă datoria de Moș. Așteptarea și emoția celor mici se termina dimineața, când în ghetuțe erau câteva nuci, câte un măr frumos și bucăți de zahăr candel împachetate în hârtie translucidă. Copiii mai mari primeau uneori și câte o carte sau creioane colorate.

Magda s-a trezit și ea devreme, la fel ca frații ei, și cu toții s-au repezit la fereastră, deși încă nici nu se luminase de ziuă. Surpriza ei, în loc să fie veselă și fericită, a fost de o tristețe de necrezut. Ghetele noi, care nu fuseseră purtate de surorile ei mai mari, ci le primise în acea toamnă, ghetele din piele maro, cu șireturi negre, înalte și comode, dispăruseră de pe pervazul ferestrei. Nici cadou, nici ghete! Cu ochii plini de lacrimi, Magda se întoarse în patul pe care-l împărțea cu sora ei, Maria. După ce gălăgia copiilor se potoli, Maria o luă în brațe și îi oferi nuci dintre cele lăsate de Moș Nicolae în ghetele ei. Ea mai găsise și patru creioane colorate, roșu, albastru, galben și verde, din care îi dădu două Magdei.

– Uite, oricum le folosim împreună și le schimbăm între noi.

– Cum o să mai ies acum din casă, Maria? – o întrebă Magda printre suspine.

Maria se gândise deja la o soluție.

– O să facem așa: o să mergem la școală cu rândul, o zi tu, o zi eu, și o să purtăm pe rând ghetele mele negre.

Magda zâmbi, liniștindu-se puțin câte puțin. Draga de ea, sora ei cea deșteaptă găsea mereu soluții! Și ceilalți frați și-au împărțit cu Magda micile lor cadouri, iar părinții și-au consolat fiica cum au știut mai bine, explicând dispariția prin faptul că ghetele noi îl tentaseră pe hoțul de ocazie. În iarna aceea, învățătorul nu putea să-și permită să-i cumpere fiicei sale alte încălțări. Cele două surori frecventară cu rândul clasa tatălui lor și învățară împreună lecțiile, ca de obicei.

Eu am legat pentru totdeauna venirea lui Moș Nicolae, cel care deschidea drumul lui Moș Crăciun, de povestea tristă a Magdei. Imaginea bunicii mele rămasă desculță toată iarna nu m-a părăsit nici până astăzi, deși Magda făcea de mult haz de necaz când își aducea aminte de istoria asta.

– Până la urmă nici n-a fost așa de rău, am înjumătățit timpul școlii cu motiv bine întemeiat, spunea ea cu o sclipire jucăușă în ochi, căci nu iubise școala niciodată.

Chiar a încercat o metodă sui generis de a învăța… Seara își punea cartea sub pernă, în nădejdea că lecțiile îi vor intra cumva în cap în timpul somnului. A apelat la magie dar, din păcate, aceasta n-a funcționat. Doar să citească romane i-a plăcut întotdeauna, până la sfârșitul vieții ei, chiar dacă se plângea de ochelarii care nu i se potriveau niciodată perfect. După apariția televizorului în casa noastră, adora filmele. În tinerețe umblase la cinema și o admira cel mai mult pe Greta Garbo. Îmi amintesc o discuție dintre noi în care Buni mi-a spus:

– Cum ar fi dacă am avea un aparat, la fel ca televizorul sau radioul, cu care să ne putem alege filmele, să le avem tot timpul la dispoziție și să le putem vedea de câte ori vrem?

Zeci de ani mai târziu a apărut video proiectorul și casetele cu filme, ba chiar televizoarele color, iar noi chiar asta făceam, ne alegeam filmele și le aveam acasă tot timpul. Draga mea Buni nu a mai prins acele timpuri care ar fi fost atât de mult pe placul ei.

La mai bine de un secol după întâmplarea cu ghetele dispărute în ajunul sărbătorii de Moș Nicolae, am fost la Cuzap să caut urmele familiei mele[1]. M-am dus la preotul paroh ca să întreb de mormântul învățătorului Nicolae Reti, pater familias și străbunicul meu. El a murit în 1930 și am fost uluită să constat că strămoșul meu nu numai că nu a fost uitat, dar mormântul lui este îngrijit, piatra de căpătâi este curată. E înconjurat de copaci bătrâni care-i veghează odihna veșnică, iar pe mormânt cineva a plantat un liliac. Încântarea din ochii preotului atunci când i-am spus că sunt urmașa familiei învățătorului a fost pentru mine confirmarea respectului extraordinar care încă este acordat memoriei lui.

Peste câteva zile, în prima săptămână din decembrie, va veni iar Moș Nicolae ca să pună mici daruri în ghetuțele copiilor. Vremurile sunt acum altele, dar emoția micuților care îl așteaptă nu s-a schimbat, la fel cum nu s-a schimbat bucuria surprizelor și nici nostalgia mea la amintirea acestei povești. Totuși, îmi dau seama că însăși o astfel de amintire poate fi luată drept un dar. Un cadou de la Buni de Moș Nicolae.

Anca Laslo

Un articol apărut în anul 2021 în revista Baabel evocă vizita la Cuzap, după un veac: https://baabel.ro/2021/08/odihna-intre-coline/

---

[1] Un articol apărut în anul 2021 în revista Baabel evocă vizita la Cuzap, după un veac: https://baabel.ro/2021/08/odihna-intre-coline/