Întreabă pe cine vrei, noiembrie e o lună plictisitoare, cenușie. Încă nu e iarnă, nici măcar toamnă. În fiecare zi te întrebi dacă ar trebui să pui în funcțiune încălzirea casei, sau mai bine îți mai pui o pătură noaptea și în felul acesta ai rezolvat problema. În fiecare zi te aștepți să plouă și chiar dacă nu plouă, mai tot timpul e înnorat. Nimic nu pare să se fi întâmplat în noiembrie, până și revoluția sărbătorită în 7 Noiembrie a avut loc în octombrie!

Eu m-am născut în noiembrie. Conceperea mea s-a datorat unei erori de înțelegere a situației în lume. Părinții mei nu prevăzuseră ce avea să urmeze și după doi ani de viață în comun au hotărât să aibă un copil, născut la două luni de la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, o greșeală pe care eu o plătesc (cred!) până în ziua de azi, în ciuda eforturilor părinților mei de a mă feri de vicisitudinile sorții.

Aparent, eu m-am născut cu o cantitate mare de noroc, dar tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de el, norocul se risipise în toate direcțiile.

Teoretic, fac parte din tribul Scorpionilor, dar dacă citești ce caracterizează acest grup de indivizi, aproape nimic nu mi se potrivește, în primul rând ideea că Scorpionii sunt lipsiți de umor, întrucât ceea ce mă susține pe mine la ananghie e tocmai umorul.

Dar dacă am hotărât să abordez subiectul lunii noiembrie, ar trebui să explic de ce. Ei bine, trei zile de naștere mi-au punctat drumul în viață și despre ele aș dori să scriu în cele ce urmează.

Noiembrie 1957. Eram student la medicină, la începutul anului III. Eram UTC-ist (adică tânăr comunist, dacă-şi mai aminteşte cineva). Cu un an în urmă fusesem ales secretar UTC al anului meu, făcusem față cu succes sarcinilor și la începutul următorului an de studii predasem ștafeta noului secretar.

O după-amiază ca toate celelalte, o ședință de UTC planificată tocmai de ziua mea. Speram să nu dureze prea mult, știam că acasă mă așteptau trei prieteni care doreau să-mi ureze personal succes în următorii 90-100 ani pe care îi mai aveam de trăit.

La ordinea de zi erau doar banalități. Pe fețele colegilor mei se vedeau clare semne de plictis, dar aveam cu toții răbdare, știam că până la urmă vom fi eliberați. Surpriza apărută spre sfârșitul ședinței i-a trezit din toropeală pe cei peste 300 studenți aflați în sală.

Secretarul de an a propus să fie discutată atitudinea fostului secretar (adică eu) care îndrăznise să catalogheze pe unul din colegi ca fiu de chiabur, când de fapt acela era fiu de țăran mijlocaș(!). Colegul cu pricina s-a ridicat și a povestit că a auzit… că s-a simțit jignit și afectat, iar eroarea era suficient de gravă ca să nu fie trecută sub tăcere.

Nu mi s-a dat dreptul să mă apăr. Propunerea secretarului: vot de blam cu avertisment. În bani mărunți: eliminarea din facultate!

Propunerea e pusă la vot. Cine e pentru? NIMENI! Pardon, unul singur, fiul de țăran mijlocaș / chiabur. Secretarul se înfurie: cum îndrăzniți?! Propunerea se pune din nou la vot. Cine e pentru? TOȚI!!

Adunarea generală se încheie, plecăm acasă.

Dramul meu de naivitate dispăruse demult, eram convins că acesta era începutul sfârșitului și pe drum mă întrebam ce o să fiu, dacă nu doctor?

Ajuns acasă, am fost primit cu cadouri și pupături și deodată mi-am dat seama că posed calități reale de actor: am jucat perfect rolul sărbătoritului, cu zâmbetul pe buze, până în momentul când prietenii ne-au părăsit.

Doar atunci am povestit tatei cele întâmplate. În mod cu totul paradoxal, părintele meu, care în ochii mei nu ducea deloc lipsă de înclinații pesimiste, m-a liniștit spunându-mi că și mâine e o zi… O precizare importantă: în acea vreme tatăl meu era medic la una din policlinicile din rețeaua sanitară a partidului aflat la conducere (de parcă pe atunci ar fi existat şi alte partide!)

Două zile mai târziu am fost convocat la sediul comitetului UTC studențesc care conducea treburile universitare pe întreaga capitală. Individul care m-a primit mi-a cerut amănunte în legătură cu incidentul votului de blam și la urmă m-a întrebat cu o voce calmă, chiar plăcută:

– Dumneata crezi că aici e vorba de o atitudine antisemită?!

Am aprobat, dând din cap.

O săptămână mai târziu, la următoarea ședință UTC a anului, secretarul a luat cuvântul chiar la deschidere, anunțând că s-a strecurat o greșeală privitoare la… și se supune la vot anularea votului de blam cu avertisment. Cine e pentru? TOȚI!

Iată dovada irevocabilă că Partidul avea întotdeauna dreptate, chiar și când greșea!!

Dacă povestea asta mi-ar fi rămas în minte ca o traumă greu de uitat, evenimentul următor m-ar fi găsit, poate, mai pregătit. Dar cu modul meu superficial de a gândi, uitasem totul. Și noua lovitură nu a întârziat să vină.

Noiembrie 1969. Partidul și guvernul au ajuns la concluzia că Bucureștiul are prea mulți medici, pe când în provincie lipsa de medici este cronică și gravă.

Decizia nu a apărut în niciun ziar și nici nu a fost amintită la radio sau la televiziune, dar toate spitalele din Capitală au primit ordinul de a elibera un număr de medici care să fie trimiși în diverse spitale din țară pentru a îmbunătăți asistența sanitară a poporului muncitor. Și cu totul întâmplător, pe listele celor ”disponibili” au apărut mulți medici evrei! De exemplu, în spitalul ”meu”, Institutul Oncologic, din 12 medici transferați, zece erau evrei. Și tot întâmplător, eu eram pe lista celor care vor părăsi Institutul. Urma să plec la Târgoviște.

În aceeași zi, pură coincidență, părinții mei, mama farmacistă (59 ani) și tatăl medic (62 ani) au fost pensionați.

Ajuns acasă, am povestit soției cele întâmplate și am rugat-o să pregătească masa de seară. Ea:

– Cam ce trebuie să ți se mai întâmple ca să-ți pierzi pofta de mâncare?!

O precizare: postul pe care-l ocupasem în urmă cu șapte ani fusese câștigat prin concurs, 14 candidați pe numai două locuri.

Explicând secretarului de partid acest fapt obiectiv, reacția sa a fost superbă:

– Tocmai de aceea vă trimitem în provincie, tov. doctor, pentru că sunteți foarte bun, cel mai bun!

Reacția mea nu s-a lăsat așteptată:

– Și atunci dv. rămâneți aici cu toți proștii?!

Pedeapsa vine pe loc: sunt șters de pe lista pentru Târgoviște și transferat la… Suceava.

Și de data aceasta părintele meu întră în funcție, primul care îi promite ajutor (deținătorul unui post important în administrația guvernamentală) este găsit mort câteva zile mai târziu, cu capul pe birou, la vârsta de numai 37 ani, un fatal atac de cord, iar eu îmi fac valiza de plecare, spre o destinație la 444 km de casă.

Tatăl meu caută alte soluții, încearcă mai multe, toți îi promit cu jumătate de gură…

Și iată legenda care a circulat în familie, bazată pe informații a căror sursă nu o cunosc nici până în ziua de azi.

Se povestește că într-o bună dimineață Academia de Medicină (de care ținea Institutul Oncologic) primește un telefon de la Comitetul Central (unii chiar susțin că de la cabinetul tovarășului Prim Secretar!), în care persoana în cauză se interesează de un anumit medic anestezist de la Institutul Oncologic. Facts are facts! În aceeași seară, la orele 23.00, primesc un telefon de la directorul Institutului care mă informează că nu mai e nevoie să plec la Suceava.

Retrospectiv, încă o zi de naștere nesărbătorită!

Urmarea? Ce face un soț care află că scumpa lui soție îl înșală? Cred că în imensa majoritate a cazurilor dă divorț. Eu am făcut exact la fel, am dat divorț la tot ce se petrecea în jurul meu și am cerut – de data aceasta din proprie inițiativă – să fiu transferat în ținuturi mai calde, ceea ce s-a și întâmplat.

Am ajuns într-o țară cu o climă foarte caldă și în care la căldura soarelui se adaugă din când în când câte un pârjol ca cel la care asistăm acum, început în octombrie și continuat în noiembrie. Ziua mea de naștere este din nou punctată de un eveniment care poate avea repercusiuni asupra existenței mele (și a soției) pe acest pământ, întrucât ne aflăm la cca 30 km de granița cu o regiune populată de fiare pe două picioare. Avem alarme și auzim bubuituri, din fericire provocate de doborârea rachetelor inamice pe cerul de deasupra noastră.

Recunosc, de data aceasta evenimentele nu m-au atins în mod personal, dar dacă cineva își închipuie că poți trece cu vederea 1200 de israelieni uciși în numai câteva ore și peste 240 luați ostatici (printre ei sugari și bătrâni), acela nu înțelege ce s-a petrecut în acea Sâmbătă Neagră.

La noi se spune: am trecut de faraon, o să trecem și de asta. Eu am trecut de două ori de ”faraonul” meu și am rămas în viață. Și dacă e adevărat că alle gute Dinge sind drei… am speranțe.

Și totuși, dacă tatăl meu ar fi trăit azi, poate că el ar fi rezolvat și această problemă ”minoră”! Sau nu?!

Gabriel Ben Meron

Noiembrie 2023, Omer, Israel