Pe Nora, asistentă medicală la spitalul Soroka din Beer Șeva, am văzut-o din întâmplare la cafeneaua de la parterul clădirii în care locuiesc. O cunoșteam prin prieteni comuni, locuitori ai kibuțului ei. Știam că timp de cincizeci de zile a fost ostatecă la 20 de metri sub pământ, în tunelurile Hamasului. Părea foarte tulburată. Ne-am așezat la o cafea și, fără s-o întreb, a început să-mi povestească.

– Nu mai știu exact cum s-au desfășurat evenimentele, toate mi s-au amestecat în cap: rachete care zburau în toate direcțiile, apoi strigătele de Allah u akbar ale teroriștilor, împușcături și peste tot cadavre ale vecinilor și prietenilor mei. M-am trezit în remorca unui tractor, împreună cu alți câțiva locuitori din kibuț, păziți de hamasnici.

– Unde ne duceți? – l-am întrebat pe unul dintre invadatori.

– În iadul tunelurilor de sub Gaza, a răspuns acesta în limba arabă. Dacă Netanyahu îi eliberează pe toți luptătorii noștri din închisorile voastre, atunci aveți șanse să vă eliberăm, altfel veți muri cu toții.

– Bunica mea a murit la Auschwitz, a răspuns tot în arabă Nora, iar eu o să-mi găsesc sfârșitul ucisă de neoameni ca voi.

N-a apucat să-și termine vorba și un pumn în față a redus-o la tăcere. A încercat să vorbească cu ceilalți oameni, dar din nou a fost lovită. În scurt timp au ajuns la intrarea unui tunel. Nu-i venea să creadă că toate acestea i se întâmplă ei. Au intrat în tunelul întunecos, fără aerisire, și au mers vreme de o oră până au ajuns într-un fel de încăpere mai mare. Nora, împreună cu încă douăzeci de oameni, au rămas acolo, ceilalți zece au fost duși spre altă destinație. Oamenii din jur erau în majoritate din kibuțul ei. Zece dintre ei erau vârstnici, unul chiar octogenar, dar erau și două fetițe de vreo 9-10 ani. Erau păziți zi și noapte. La capătul încăperii era un WC, la care erau escortați. Oamenii s-au așezat pe cele câteva saltele întinse pe jos. În primele zile fetițele au plâns mult; Nora și Eran, octogenarul, încercau să le calmeze. Seara, înainte să adoarmă, Saul, bibliotecarul, le spunea povești. Mâncare era puțină, numai o dată pe zi, de obicei pita, humus, orez. Cel mai greu de suportat era întunericul. Telefoanele celulare le-au fost confiscate, așa că erau total rupți de lumea înconjurătoare.

După câteva zile, unul dintre paznici care răspundea la numele de Riad, i s-a adresat Norei:

– Nu cumva ești asistentă medicală la spitalul Soroka, la urgențe? Te-am văzut o dată, când am adus-o pe soția mea la o intervenție chirurgicală.

Nora a dat aprobator din cap, după care l-a întrebat:

– Știați că noi, cei din kibuțurile pe care le-ați atacat, i-am ajutat pe locuitorii din Gaza să beneficieze de tratamente în spitalele israeliene?

– Nu are nicio importanță și nu-mi pare rău de ce v-am făcut vouă, evreilor, o meritați din plin, a răspuns hamasnicul.

După câteva zile Nora a fost interogată de trei hamasnici, probabil cu funcții de răspundere în organizația teroristă. În cele din urmă au întrebat-o:

– Sunt bolnavi printre voi?

– Probabil că sunt, mai ales cei vârstnici, a răspuns Nora.

– Atunci va fi sarcina ta să faci o listă cu cei bolnavi și o listă a medicamentelor de care au nevoie, a spus unul din teroriști. Nu că veți le primi pe toate, doar unele, și asta nu pentru că vă respectăm, ci doar pentru a vă ține în viață, ca vă putem schimba cu luptătorii noștri din închisorile din Palestina ocupată. Tu decizi cine primește medicamente și cine nu. Răspunzi direct de viața lor!

Nora nu îndrăznea să-și asume răspunderea de a decide cine are mai mare nevoie de tratament. Timp de câteva zile a refuzat și ca urmare medicamentele nu au fost distribuite deloc. Nu avea altă soluție, trebuia să accepte și să se îngrijească de oamenii din jurul ei. Primeau puține medicamente, o mare parte aveau termenul de valabilitate expirat și în unele zile pur și simplu nu primeau nimic.

Nora încerca să se poarte cât mai prietenos cu paznicii lor, încercând să faciliteze distribuirea medicamentelor. Nu toți ostaticii acceptau că medicamente primeau numai cei mai bolnavi dintre ei.

Într-una din zile, unul dintre oamenii din kibuț s-a decompensat şi avea nevoie de o intervenție medicală de urgență, a povestit Nora. La insistențele ei a fost chemat un medic care l-a trimis la spital. De atunci nu au mai auzit nimic despre el.

La un moment dat nu au mai primit medicamente. Nora a amenințat cu greva foamei.

– Poți să faci ce dorești, nu ne interesează viața ta, a spus unul din hamasnici.

– Fără tratament vor muri și alți oameni, a replicat Nora.

După câteva zile au primit din nou medicamente, dar mai puține ca înainte. Una dintre fetițe a făcut febră și dureri în gât. La lumina slabă a unui bec, Nora a constatat că fetița avea o angină pultacee, dar demersurile ei de a obține pentru ea un antibiotic au eșuat. Fetița nu mai putea să înghită.

– Uită-te și tu la gâtul acestei fetițe, i-a spus Nora unuia dintre paznici.

Acesta a dat din umeri.

– Ai copii? – l-a întrebat Nora.

La răspunsul afirmativ al teroristului, Nora l-a întrebat ce ar face dacă ar fi fetița lui. După câteva ore i-au adus un antibiotic.

După 48 de zile, Nora a fost anunțată că va fi eliberată împreună cu cele două fetițe, în cadrul unui schimb de prizonieri. Pe de o parte se bucura, pe de altă parte era îngrijorată de soarta celor care rămâneau în tunelurile întunecoase ale Hamasului, la douăzeci de metri sub pământ. Cine le va împărți medicamentele? se întreba.

Nora a dat lista lui Saul, bibliotecarul, rugându-l să-i preia funcția și să se poarte cât mai prietenos cu paznicii în interesul tuturor.

– Nu-mi amintesc exact cum a decurs eliberarea, doar că deodată s-a făcut lumină, chiar dacă era noapte. Era lumina reflectoarelor din locul unde am fost predați Crucii Roșii Internaționale. O să-mi iau concediu, am nevoie să mă refac, a continuat Nora.

Am reîntâlnit-o cu o lună după ce a fost eliberată.

– Te-ai mai refăcut? – am întrebat-o prostește.

– Va fi foarte greu să redevin același om care am fost înainte de 7 octombrie, a răspuns Nora. În vis vorbesc cu Saul care îmi povestește că s-au terminat medicamentele. Mă trezesc udă leoarcă și vorbesc de una singură.

M-am uitat la ea și i-am spus că sunt sigur că își va reveni. Nu am îndrăznit să-i amintesc de Saul și de ceilalți tovarăși de suferință, dar sper din tot sufletul că îi va revedea…

Andrei Schwartz

16/02 /2024