În primii ani de după război, în conștiința colectivă, inclusiv a evreilor, exista ideea că cele șase milioane de victime ale Holocaustului, asasinate în lagărele de exterminare, împușcate de Einsatzkommando-uri pe teritoriile ocupate sau moarte în pogromuri, s-au lăsat duse la moarte fără niciun fel de rezistență, ca vitele la abator. Au existat unele informații despre revolta ghetoului din Varșovia, dar în rest nimic. De aceea, mai ales în Israel, supraviețuitori ai Holocaustului erau priviți cu suspiciune, se considera că nu puteai scăpa decât dacă făceai compromisuri, atmosfera era de așa natură încât cei care au rămas în viață nu aveau curajul să vorbească despre suferințele îndurate. Abia cu ocazia procesului Eichmann s-au aflat detalii despre organizarea deportărilor și asasinatelor și a devenit clar de ce nu se putea face aproape nimic.

Odată cu trecerea timpului și mai ales cu deschiderea unor arhive s-a aflat că lucrurile nu stăteau chiar așa, că în lagăre ca Treblinka sau Auschwitz au avut loc revolte, chiar cu șanse de succes aproape zero, că la Buchenwald s-a organizat o rezistență care a salvat oameni, mai ales copii, că în Franța a funcționat o mișcare evreiască de rezistență, ca de altfel și în Polonia și Belarus, iar organizații evreiești încercau să-i salveze pe evrei de la deportare.

Există însă un capitol special, abordat destul de târziu, care risipește și mai mult imaginea de victimă fără apărare a evreilor. Este vorba de participarea lor ca militari în cel de-al Doilea Război Mondial. În armata americană, engleză, sovietică, precum și în rândul Forțelor Franceze Libere ale lui de Gaulle au luptat mii de evrei. Ei s-au evidențiat prin acțiuni curajoase, eroism, au participat la eliberarea țărilor cotropite de Germania și a lagărelor de exterminare, îngrozindu-se în fața imaginilor care i-au întâmpinat. Multă vreme, acest aspect al contribuției evreilor la război a fost neglijat, inclusiv în Israel, unde se marca doar Holocaustul. Imigrația rusă, milionul de evrei ruși au fost cei care au impus marcarea zilei de 9 Mai ca o victorie asupra fascismului la care au contribuit și militarii evrei din Uniunea Sovietică.

Totuși mai sunt zone uitate, sau prea puțin cunoscute, care merită să fie evocate – am în vedere rolul jucat în perioada războiului de evreii din Palestina aflată sub mandat britanic. Despre contribuția lor am aflat din cartea Aliatul uitat a ziaristului olandez-canadian Pierre van Paassen.

De-a lungul carierei sale acesta a urmărit cu multă simpatie situația evreilor din Palestina dinaintea războiului, conflictul evreilor cu arabii și politica Marii Britanii în regiune. În Aliatul uitat, van Paassen scoate în evidență extraordinarul efort al evreilor din Palestina pentru a susține economic și nu numai, eforturile de război ale Marii Britanii. La început conducerea ișuv-ului, respectiv David ben Gurion, se afla într-o mare dilemă. Pe de o parte, Cartea albă, care reducea la un nivel minim imigrația evreiască în Palestina, a declanșat rezistența anti britanică, pe de altă parte, Marea Britanie lupta împotriva Germaniei fasciste care ducea o politică antisemită cumplită. După dezbateri intense, Ben Gurion a decis sprijinirea Marii Britanii. El a declarat: ”Vom lupta împotriva Cărții albe ca și cum n-ar fi război și vom lupta în război ca și cum n-ar exista Cartea albă.” Cu mare greutate, până la urmă Marea Britanie a permis formarea unei brigăzi evreiești din locuitorii ișuv-ului, dar aceasta nu a participat efectiv la război. Ea a jucat un rol important după război, ajutând refugiații evrei, persoanele eliberate din lagăre care se pregăteau să plece în Palestina sau, după închiderea granițelor, imigrarea ilegală a evreilor din țări ale Europei de Est. Totuși, evrei din ișuv au participat efectiv la lupte. Deși britanicii nu au vrut să permită înrolarea lor în armată, unii au participat în activități de strângere de informații, pierzându-și viața pe parcurs. Așa a fost cazul Hannei Szenes, originară din Ungaria, parașutată pe teritoriul acestei țări, dar capturată imediat. Torturată, ea nu și-a trădat tovarăşii, așa că a fost condamnată la moarte și executată.

Sub comanda armatei britanice, dar separată de ea, au acționat batalioane evreiești de voluntari din Palestina care au luptat alături de aliați în nordul Africii. Plasate la punctul Djebel el Hamra, ele au făcut parte din linia defensivă Bir Hakeim, unde luptau Forțele Franceze Libere. Rezistența eroică a batalioanelor evreiești a contribuit la obținerea primei victorii a aliaților în nordul Africii și a creat premisele victoriei de la El Alamein. Și pentru prima dată, viitorul drapel al Israelului, alb-albastru cu steaua lui David – a fluturat de-asupra unei unități militare. El a fost salutat de generalul Koenig, comandantul Forțelor Franceze Libere din Africa de Nord.

Am citit Aliatul uitat, despre formațiunile de evrei din Palestina, în urmă cu vreo 15 ani, dar mi-am amintit de el acum, deoarece eroismul batalioanelor evreiești este evocat și în altă carte pe care am citit-o recent: Fetița care privea trenurile plecând a scriitorului Ruperto Long din Uruguay.

Ca tematică se poate încadra printre cărțile despre Holocaust, dar ea abordează fapte mai puțin cunoscute, legate nu numai de soarta evreilor, dar și de rezistența antigermană din război. Din acest roman am aflat că un grup de 70 de tineri din Uruguay a trecut oceanul și s-a alăturat Legiunii Străine, luptând cot la cot cu Forțele Franceze Libere. Nu numai că tinerii au fost decorați pentru actele lor de vitejie, dar, după război, generalul de Gaulle s-a deplasat în Uruguay și a mulțumit personal tuturor membrilor grupului care mai erau în viață. Tot din această carte am aflat care era atmosfera în orașele franceze de dincolo de linia de demarcație, deci teoretic neocupate de armata germană și aflate sub administrația guvernului de la Vichy. Practic, germanii puteau face orice. Ei au dispus deportarea nu numai a evreilor care nu erau cetățeni francezi, ci și a copiilor evrei din orfelinate, deși, potrivit înțelegerii cu guvernul Vichy, copiii până la 15 ani erau scutiți.

În concluzie, cei care protestează împotriva menținerii tematicii Holocaustului în conștiința colectivă, nu au dreptate. Iată că și după 80 de ani de la terminarea războiului mai apar aspecte necunoscute sau mai puțin cunoscute care completează și nuanțează tabloul complex al Holocaustului. Ele ne furnizează argumente pentru continuarea dezvăluirilor acestei tragedii, susținând cu mai multă vigoare sintagma care a intrat de-acum în gândirea oamenilor: ”Never again!”

Eva Galmbos