Preambul: Moshe Carmilly-Weinberger s-a născut în februarie 1908 la Budapesta, copilăria şi-a petrecut-o la Vaşcău, a urmat Ieşiva la Satu Mare şi apoi Institutul Rabinic din Budapesta. Între 1934 –1944 a fost rabinul comunităţii neologe din Cluj.

A trecut graniţa de la Feleacu într-o noapte din preajma instalării ghetoului din Cluj (mai 1944). A stat un timp la Bucureşti şi apoi s-a îndreptat spre Palestina. A fost profesor de liceu în Israel, apoi funcţionar la Ambasada israeliană din Budapesta şi, în final, profesor emerit la Yeshiva University din New York. A publicat numeroase scrieri în domeniul studiilor iudaice şi câteva cărţi despre istoria evreilor din Cluj şi din Transilvania. În 1991 a iniţiat înfiinţarea Institutului de Iudaistică şi Istoria Evreilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, institut care-i poartă numele. De 19 ani patronează conferinţele internaţionale de iudaistică din Cluj, pe care le-a onorat de mai multe ori cu prezenţa sa.

În octombrie 2007 Moshe Carmilly-Weinberger a participat la Conferinţa Internaţională de Iudaistică, unde şi-a lansat cartea autobiografică On three Continents – povestea unui secol de viaţă şi a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cu aceeaşi ocazie mi-a acordat şi un interviu pentru emisiunea Shalom.

Nu era prima noastră întâlnire. Cu câţiva ani în urmă îmi evocase, pentru un film portret, figura lui Antal Márk – legendarul profesor de matematică şi director al Liceului Evreiesc din Cluj (1920 – 1927; 1940 – 1942). Am stat faţă în faţă cu acest domn venerabil, în camera de protocol a hotelului unde era cazat. Obrajii neridaţi, de culoarea fildeşului, privirea directă şi mintea limpede nu-i trădau vârsta. Doar spinarea încovoiată şi mâinile uscate, de culoarea răşinii, vădeau trecerea celor 100 de ani. Am discutat peste o jumătate de oră, după care Moshe Carmilly-Weinberger s-a retras; îl obosise convorbirea. Unele întrebări şi-au găsit răspuns, altele au rămas în suspensie, dar sper că din discuţia noastră se pot reconstitui câteva secvenţe ale vieţii comunităţii evreieşti clujene, spulberate de Holocaust.

Instalarea şi anii dinainte de război (1934 – 1939)

A.G.: În ziua de Şavuot a anului 1934, Templul Neolog din Cluj era împodobit cu flori şi comunitatea vă aştepta. Ce era în sufletul Dvs.? ce aţi fi dorit să oferiţi acestor oameni?
Moshe Carmilly-Weinberger: În primul rând eram impresionat că am fost ales de o comunitate atât de importantă. Să nu uităm că aveam doar 26 de ani şi instalarea într-un post atât de important m-a preocupat foarte mult. Eram impresionat să vin într-o comunitate aflată într-o stare excelentă, aşa cum o lăsase fostul rabin Mátyás Eisler, care o păstorise peste 30 de ani.
A.G.Câţi membri avea comunitatea neologă, ce nivel de viaţă aveau?
Moshe Carmilly-Weinberger: Erau vreo 600 – 700 de membri.[1] Mi-am început munca, organizând învăţământul care era cam neglijat. Pentru mine educaţia elevilor evrei era foarte importantă. Şcoala primară şi gimnaziul nu avea cadre didactice, astfel încât sarcina cea mai importantă era reorganizarea educaţiei. Elevilor de gimnaziu le predam eu, iar la clasele primare erau îndrumate de Eliahu Klein, locţiitorul meu. Asta mi-a luat vreo doi ani de muncă.
A.G.: Exista şi o organizaţie a femeilor evreice?
Moshe Carmilly-Weinberger: Da, Asociaţia Femeilor. Condusă de o femeie excepţională, Doamna Neuberger, fie-i amintirea binecuvântată.
A.G.: Cu ce se ocupa această asociaţie?
Moshe Carmilly-Weinberger: În primul rând de căminul pentru copiii evrei orfani şi abandonaţi. Ea venea la templu în fiecare sâmbătă şi apoi trecea pe la mine să-mi relateze despre activitatea lor. Adesea mergeam să vizitez căminul. Odată a găsit nişte copilaşi evrei la orfelinatul public şi m-am dus cu ea să-i aducem la căminul nostru…
A.G.: Parcă era şi o şcoală de ucenici evreiască.
Moshe Carmilly-Weinberger: Da, dar nu avea legătură cu comunitatea evreiască, era o instituţie independentă şi avea directorul ei.
A.G.: Povestiţi-mi despre o sărbătoare, care era cea mai frumoasă?
Moshe Carmilly-Weinberger: Toate erau frumoase…
A.G.: Cum erau nunţile?
Moshe Carmilly-Weinberger: Toate erau la fel… Eu nu făceam diferenţă între enoriaşii bogaţi şi cei săraci. Dacă într-o zi vizitam un evreu bogat, a doua zi mă duceam la unul sărac, chiar din primul an, ca lumea să vadă că nu fac deosebiri între evrei. La fel era şi la înmormântări… Ca să nu spună lumea că am vorbit frumos la funeraliile unui bogat şi n-am vorbit frumos la altul care era sărac.
A.G.: Cum îi ajutaţi pe evreii săraci?
Moshe Carmilly-Weinberger: Cu bani. Trebuiau să-şi plătească chiria şi nu aveau bani şi atunci le dădeam ajutor pentru chirie. Ajutor pentru medicamente şi alte ajutoare pentru viaţa de zi cu zi.
A.G.: Comunitatea de unde avea bani?
Moshe Carmilly-Weinberger: Din încasări.
A.G.: Aveaţi imobile închiriate?
Moshe Carmilly-Weinberger: Da… Eu am şi cumpărat un imobil pentru comunitate… Un teren pe fosta stradă Teleki, pentru că doream să construiesc o casă de cultură. Am adunat sute de mii de lei de la evreii bogaţi pentru că nu era niciun loc unde să funcţioneze asociaţiile evreieşti. Îşi desfăşurau activitatea în diferite localuri unde plăteam chirie. De aceea doream să construiesc o casă de cultură. Până la urmă nu am mai construit-o, deşi cumpărasem terenul şi adusesem cărămizile, dar totul s-a pierdut…
A.G.: Când a fost asta?
Moshe Carmilly-Weinberger: În ultimii ani, prin 1940…
A.G.: Apropo de activităţile culturale. Ce vă amintiţi de orchestra Goldmark?
Moshe Carmilly-Weinberger: Era orchestra comunităţii evreieşti, condusă de compozitorul Sándor Boskovits. Atât în comunitatea neologă cât şi în cea ortodoxă erau oameni care cântau la vioară şi alte instrumente şi se adunau să cânte împreună. Atunci ne-am gândit să organizăm o orchestră şi astfel, în cadrul comunităţii conduse de mine, s-a înfiinţat orchestra Goldmark dirijată de Boskovits. Susţineau concerte excelente şi au adus viaţă muzicală în oraş, pentru că nu era altă orchestră.
A.G.: Aţi avut câţiva ani tihniţi, după care s-au adoptat legile antievreieşti. În ce fel au afectat comunitatea evreiască?
Moshe Carmilly-Weinberger: Mult. Evreii erau daţi afară din serviciu şi-şi pierdeau veniturile!
A.G.: Comunitatea putea să-i ajute?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu prea, nu avea cum… Ce putea face împotriva legilor?!
A.G.: Ştiu că l-aţi întâlnit şi pe regele Carol al II-lea… Îmi povestiţi puţin despre întâlnirea asta?
Moshe Carmilly-Weinberger: El inspecta zona de frontieră, Oradea şi Satu Mare, pentru că erau tensiuni între Germania şi Rusia şi trebuia consolidată apărarea la graniţele ţării. A venit şi la Cluj. A organizat o recepţie la Cercul Militar… Ba nu… Masa a fost la Cercul Militar şi recepţia la Prefectură. L-am salutat în româneşte şi devenit foarte simpatic. L-a chemat la el pe Coriolan Tătar, care era prefect, şi i-a spus că ar dori să mă vadă în scaunul de şef rabin care devenise liber după moartea şef-rabinului Niemirower. Mie nici nu-mi trecea prin minte să mă duc la Bucureşti şi ştiam că n-am să ajung acolo.
A.G.: De ce?
Moshe Carmilly-Weinberger: Eram rabin neolog cu educaţie maghiară şi comunităţile din Regat nu ar fi acceptat niciodată în fruntea lor un rabin de cultură şi educaţie maghiară.
A. G.: În aceeaşi perioadă, a anilor 1930, sau chiar mai devreme, a început mişcarea sionistă din Transilvania.
Moshe Carmilly-Weinberger: Mişcarea sionistă a început din 1918.
A.G. Cum v-aţi raportat Dumneavoastră şi comunitatea evreiască la această mişcare?
Moshe Carmilly-Weinberger: Organizaţia sionistă era deasupra comunităţii, membrii ei puteau fi atât neologi cât şi ortodocşi, important era să sprijine mişcarea sionistă. Începând din 1918, la Cluj exista o mişcare sionistă foarte puternică. Întrunirile se ţineau la cinematograful Urania. Deşi rabinii ortodocşi nu sprijineau sionismul, Moşe Şmuel Galsner a fost un rabin de excepţie, un sionist de excepţie. Ţin minte că a ţinut o prelegere la Asociaţia Meseriaşilor, declanşând nemulţumirea evreilor ortodocşi, dar lui nu-i păsa, pentru că ştia că mişcarea sionistă avea să creeze statul evreu.
A.G.: Am citit în cartea dumneavoastră că şi Zeev Jabotinsky a fost la Cluj. Îmi povestiţi cum a fost?
Moshe Carmilly-Weinberger: A ţinut o cuvântare la Palatul Bánffy. De fapt, în cinematograful din curtea Palatului Bánffy. Era o vreme ploioasă… Jabotinsky stătea în faţa ecranului, îmbrăcat într-o pelerină de ploaie şi cu un baston în mână. Pe ecran era atârnată o hartă. A ridicat bastonul şi a indicat către Moscova, Berlin şi către sud, spre Atena şi Bucureşti, spunând: „Evreilor, salvaţi-vă de aici! Dacă nu ştiţi să înotaţi, învăţaţi să înotaţi, dacă nu ştiţi să escaladaţi munţii, învăţaţi alpinismul, dar plecaţi cât mai repede, pentru că vă paşte pericolul! Jabotinsky a plecat. A doua zi evreii şi-au deschis magazinele… Nimeni nu l-a luat în serios.
A.G.: În anii 1938-1939 au plecat în Palestina tinerii care făceau parte din mişcarea Haşomer Haţair sau alte grupări.
Moshe Carmilly-Weinberger: Dar n-au plecat împreună cu familiile, ci cu alţi tineri.
A.G. : Cum se putea pleca în Palestina la sfârşitul anilor 1930? De ce era nevoie pentru a pleca?
Moshe Carmilly-Weinberger: De un bilet de vapor şi de un permis de intrare în Palestina, de aşa-numitul Certificat.
A.G.: Ce era Certificatul?
Moshe Carmilly-Weinberger: Un permis pentru Palestina. Certificatele erau trimise de Agenţia Evreiască din Palestina.
A.G. : Nu v-aţi gândit să emigraţi şi Dvs., asemenea altor rabini celebri?
Moshe Carmilly-Weinberger: Cum să nu! Dar nu aveam în plan să plec imediat… Nu puteam să-mi părăsesc comunitatea. Cum era să mă pornesc şi să-i las aici pe enoriaşi?! Căpitanul nu-şi poate părăsi corabia…
A.G.: Apoi Transilvania a intrat sub administraţie maghiară, după pronunţarea celui de al II-lea Arbitraj de la Viena. În ce stare de spirit i-au aşteptat evreii pe maghiari?
Moshe Carmilly-Weinberger: La această întrebare nu vă pot răspunde. Vă pot spune numai ceea făceam eu. Veneau sute de refugiaţi cu trenul sau pe jos…
A.G.: De unde?
Moshe Carmilly-Weinberger: Din Polonia, din Austria, din Germania şi calea de salvare trecea pe la mine. I-am mituit pe poliţiştii români. Refugiaţii soseau cu trenul, iar eu îi plăteam pe poliţişti ca să nu-i predea autorităţilor. Vă puteţi imagina cât de îngroziţi erau refugiaţii la întâlnirea cu poliţistul şi cât de uimiţi, când vedeau că acesta îi conducea la mine, rabinul care-i ajuta să-şi continue drumul…
A.G.: Dar asta se întâmpla pe vremea administraţiei româneşti, nu-i aşa?
Moshe Carmilly-Weinberger: Da, pe vremea românilor…
A.G.: Ce s-a întâmplat după venirea maghiarilor?
Moshe Carmilly-Weinberger: A încetat posibilitatea asta.

Anii 1940 – 1944

A.G.: După instalarea administraţiei maghiare, lucrurile s-au înrăutăţit. Comunitatea întâmpina dificultăţi foarte mari. În 1940 aţi organizat Liceul Evreiesc, pentru că profesorii şi elevii evrei fuseseră daţi afară din şcoli, din cauza reglementărilor numerus clausus şi numerus nullus. Persecuţiile s-au înăsprit… Vorbiţi-mi, vă rog, despre asta.
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu pot vorbi despre asta, acum!
A.G: Nu… Atunci să vorbim despre altceva.
Moshe Carmilly-Weinberger: În vremea aceea trăiau la Cluj mai multe personalităţi. Ce ne puteţi spune despre ei? De pildă despre Janovits Jenő [2] .
Moshe Carmilly-Weinberger: Pe Janovits Jenő nu l-am cunoscut personal, dar îl cunoşteam pe Kovács Győrgy[3], un excelent interpret al lui Shakespeare, care venea la templu să-mi asculte predica.
A.G: A existat şi un teatru evreiesc. Când s-a înfiinţat şi unde funcţiona?
Moshe Carmilly-Weinberger: Când actorii evrei au fost daţi afară de peste tot… A funcţionat la Clubul Metalul, dar nu pentru multă vreme.
A.G.: Jucau piese evreieşti?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu numai evreieşti, ci şi de alţi autori… Au jucat şi Lessing. Jucau piese de scriitori germani şi maghiari, dar şi evrei. Era un teatru excelent.
A.G.: Pe Karácsony Benő[4] l-aţi întâlnit?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu mai ţin minte… Cineva scria undeva că m-ar fi întâlnit, iar eu l-aş fi indus în eroare. Eu l-am sfătuit să plece în Palestina.
A.G.: Şi sub administraţia maghiară se putea emigra în Palestina?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu. Nu se putea pleca.
A.G. Unii le reproşează evreilor că s-au lăsat deportaţi fără a opune rezistenţă…
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu mai spune! Să opună rezistenţă? Cum puteai să te opui unei poliţii ca aceea?!
A.G: Vă rog să încercaţi să detaliaţi care era situaţia politică, cum era viaţa din perioada aceea.
Moshe Carmilly-Weinberger: Era sclavie, pur şi simplu sclavie. Nu ştiam ce ne aduce ziua de mâine… Cum era să te opui?! Majoritatea covârşitoare a tinerilor evrei erau în detaşamentele de muncă. Rămăseseră acasă doar femeile, bătrânii şi copiii… Să te ridici la luptă cu ei?
A.G: Care a fost atitudinea populaţiei creştine?
Moshe Carmilly-Weinberger: Am scris în cartea mea despre asta şi i-am condamnat că i-au ajutat pe naziştii maghiari. Doar episcopul Márton Áron a trecut graniţa şi a venit la Cluj… Eram prieten cu el. M-am dus la biserica romano-catolică de la Cluj şi l-am rugat să-i transmită lui Márton Áron, care era la Alba Iulia, că dacă prietenia înseamnă ceva pentru el, să vină încoace şi să ne ajute. A venit şi a ţinut două
predici extraordinare, una la 18 mai 1944, la Biserica Sfântul Mihail, din centrul Clujului. Tot el a adresat câteva scrisori către guvern… Nu aveai cu cine să organizezi rezistenţa, pentru că în oraş erau numai copiii, femeile şi bătrânii. Ce-am fi putut face cu ei? Oricine s-ar fi opus ar fi fost ucis imediat…
A.G: Ce atribuţii avea conducerea comunităţii evreieşti din oraş?
Moshe Carmilly-Weinberger: Vă referiţi la Judenrat? Avea foarte multe de făcut. S-a deschis o cantină populară, pentru că nu se găsea de mâncare. Evreilor li s-a interzis să meargă la cumpărături, nu puteau ieşi la cumpărături decât între anumite ore, când practic nu se mai găsea nimic în magazine sau la piaţă.
A.G: Şi cantina cum era aprovizionată?
Moshe Carmilly-Weinberger: Comunitatea s-a străduit să facă rost de alimente şi a deschis o cantină. Şi eu mâncam acolo…
A.G: Ce era în sufletul oamenilor? Ştiau că frontul era aproape şi sperau…
Moshe Carmilly-Weinberger: Ce mai întrebaţi? Aţi dat singură răspunsul… L-aţi dat! E foarte greu să evoci acele vremuri şi să te gândeşti că totul s-a petrecut în câteva săptămâni… Atunci a fost o veşnicie… O veşnicie!
A.G: În aceste condiţii, fuga Dvs. de la Cluj poate fi considerată un miracol?
Moshe Carmilly-Weinberger: …Ne pregăteam să intrăm în ghetou. Soţia mea s-a dus la frizer să-şi tundă părul ca să şi-l poată păstra ordonat în ghetou. Şi atunci am fost solicitat să duc vestea în lume. Noi eram izolaţi de lume, ni se interzisese să avem telefon şi să călătorim. La început am rugat-o pe soţia lui Frigyes Gross, care era catolică, să-şi ia documentele creştine şi să se ducă la Budapesta ca să ne aducă veşti despre ce se întâmpla acolo… Dar nu am aflat nimic. Eram izolaţi de lume şi de aceea Judenrat-ul a vrut ca cineva să fugă peste graniţă şi să dea de veste lumii ce lucruri cumplite se petreceau aici. Şi m-au desemnat pe mine. Am trecut graniţa la Turda şi am plecat la Bucureşti…
A.G: Aţi luat ceva documente cu Dvs.?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu se putea… Nici nu-mi trecea prin minte să duc altceva decât şalul de rugăciune şi filacteriile…
A.G: Povestiţi-mi, vă rog, cum a fost…
Moshe Carmilly-Weinberger: Sunt foarte obosit… Să punem capăt interviului.
A.G: După ce aţi părăsit Clujul n-aţi mai fost rabin, nu-i aşa?
Moshe Carmilly-Weinberger: N-am mai vrut să fiu rabin, ci profesor.
A.G: De ce aţi preferat să fiţi profesor?
Moshe Carmilly-Weinberger: Dar ce altceva am făcut toată viaţa? Rabinul este învăţător. Ce făcusem la Cluj? Nu fusesem profesor la Liceul Evreiesc?!

Un interviu neterminat
Din păcate oboseala discuţiei şi emoţia amintirilor l-au copleşit pe interlocutorul meu, venerabilul rabin Moshe Carmilly-Weinberger. Vârsta matusalemică şi multitudinea întrebărilor pe care doream să i le adresez şi-au pus amprenta şi asupra coerenţei interviului… Oricum era imposibil să acoperim într-o singură discuţie întreaga perioadă dintre 1934 – 1944, un deceniu sumbru care s-a sfârşit tragic. Cine ştie, poate soarta ne rezervă o nouă întâlnire şi vom putea continua convorbirea… În februarie Moshe Carmilly-Weinberger va împlini 102 ani de viaţă.

Andrea Ghiţă

(*) interviul a fost publicat în revista electronică Acum,www.acum.tv,  în trei episoade în ianuarie 2010)

---

[1] În perioada interbelică la Cluj trăiau peste 16.000 de evrei, majoritatea covârşitoare fiind de rit ortodox. Mai exista și o comunitate sefardă şi una „status-quo ante”, adică dinaintea înfiinţării ritului neolog.

[2] Janovits Jenő (1872 – 1945) – director al Teatrului Maghiar din Cluj între 1905 – 1930 şi pionier al producţiei maghiare de film din Cluj, din anii 1910 – 1920.

[3] Kovács Gyôrgy (1910 – 1977) – actor de teatru şi film.

[4] Karácsony Benő (1888 – 1944, Auschwitz) – scriitor maghiar interbelic.