În orașul Marghita, de mai multe decenii aproape nimic nu mai amintea despre evreii care au trăit odinioară pe aceste meleaguri. A fost nu numai o comunitate numeroasă, ci una care a dat țării (și nu numai) o serie întreagă de oameni de seamă. De mai mulți ani prietenii mei și cu mine am încercat să remediem această situație, dar abia acum am reușit.

Prima mențiune documentară a evreilor în localitate[1] datează din 1721, deși se pare că ei au ajuns la Marghita încă în secolul al XVII-lea. Printre rabinii Marghitei s-a numărat și renumitul Rabi Hillel Lichtenstein (1852-1861).

Una dintre cele mai vechi pietre funerare din cimitirul Marghitei este cea a rabinului Gavriel Hacohen, care se pare că a fost sefard. Și Rabi Hacohen Satin a fost probabil sefard.

Comunitatea evreiască a luat naştere la mijlocul veacului al XVIII-lea, iar din 1742 avea deja o sinagogă de lemn. În 1863 s-a construit una nouă, de cărămidă – este clădirea pe care mi-o amintesc din copilărie. În timpul Primului Război Mondial au căzut pe front zece evrei din Marghita, printre care și fratele străbunicului meu, József Ezri. Bunicul meu, Sigmund Ezri, tânăr recrut în vârstă de 18 ani, a fost rănit pe frontul italian.

În 1930, la Marghita trăiau 1623 de evrei. Ei au avut un rol important în viața economică, agricolă și industrială a localității. Au înființat școli religioase și laice, o echipă de fotbal și un teatru.

Un recensământ din 1941 indică prezența a 1725 de evrei (26.1% din populația de atunci a localității). Până la deportarea din 1944, numărul lor a crescut la 2000 de persoane (31% din populație). În 1943, mulți bărbați evrei au fost recrutați în detașamentele de muncă ale armatei maghiare.

Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, toți cei patru medici ai localității erau evrei. Legendarul medic umanist Dr. Emil Goldberger îi trata gratuit pe bolnavii săraci indiferent de religia lor, ba chiar le cumpăra medicamente. Lui i s-a dat posibilitatea să nu fie deportat, dar el a refuzat și a fost luat la Auschwitz împreună cu soția și fiul. Cu toții au scăpat. Mama spune că în prima copilărie m-a tratat și pe mine.

Printre personalităţile evreieşti de seamă originare din Marghita se numără scriitorul Hillel Danzig, regizorul de teatru György Harag, laureat cu premiul Kossuth, Zoltán Vas, scriitor și politician comunist care a fost primarul Budapestei în 1945, scriitorul şi istoricul Avram Fuchs, Hermann Ullmann, rabinul şef al oraşului Antwerpen și Mór Weinberger, profesor la universitatea din Genova și director al Institutului de Știinţe Naturale din cadrul acesteia. Gazetarul Mihály Pásztor (1876-1945) a lucrat la mai multe publicații budapestane. (2,3)

În mai-iunie 1944, evreii din Marghita au fost ghetoizaţi și deportaţi la Auschwitz. Dintre ei, cea mai mare parte (cca 1700 de persoane) nu s-au mai întors. Printre victime au fost și mulți membri ai familiei mele. Dintre supraviețuitori, majoritatea au emigrat în Israel în anii 1950-60, iar sinagoga, rămasă fără enoriași, a fost demolată în 1976.

După emigrarea familiei mele în Israel în 1978, am revenit de câteva ori la Marghita ca să-l vizitez pe prietenul meu din copilărie, ing. Oscar Zsemlye și familia lui. Am avut împreună multe momente plăcute, rememorând copilăria fericită pe care am trăit-o la Marghita. Ne-am amintit cum băteam mingea împreună, strângeam potcoave de pe străzi ca să le vindem ca fier vechi, schimbam timbre, mergeam împreună să ne scăldăm în râul Barcău sau în lacul Banya și în fiecare seară ne plimbam ore în șir, singuri sau împreună cu alți prieteni (Radu Costruț, Nicu Stanciu, Nelu Moș și alții) pe Calea Republicii, strada principală a Marghitei. Tuturor ne plăcea muzica formației Beatles. În 1970 ne-am adunat cu toții la mine acasă (pe vremea aceea încă nu toți aveau televizor) ca să vedem împreună campionatul mondial de fotbal. În vacanțele de vară lucram împreună la amestecarea betonului pentru repararea drumurilor, sau la DCA, la descărcarea vagoanelor cu lână. În pauze dădeam o fugă la mama care ne servea cu o supă rece de vișine ca să ne mai răcorim.

La două dintre revenirile mele la Marghita, după emigrarea în Israel, am vizitat cimitirul evreiesc ca să onorez amintirea frățiorului meu Ștefan (Pistike) care este îngropat acolo, dar cimitirul era în paragină și mormintele erau acoperite de buruieni.

În 1991, la doi ani după căderea Cortinei de fier, Oscar cu soția lui Sidonia (Sidi), ne-au vizitat în Israel. Am petrecut împreună o lună de vis. A fost prima oară când am discutat subiectul păstrării amintirii evreimii din Marghita.

Interesul nostru în această direcție s-a intensificat în ultimii șapte ani. Oscar a fost foarte activ în această misiune. Dar adevărata schimbare și punerea în practică a dorinței noastre de a face ceva care să amintească de evreii Marghitei a venit abia în anul 2020, când la conducerea primăriei din Marghita a ajuns domnul Marcel Emil Sas-Adăscăliții. Dumnealui a înțeles că istoria nu poate fi ștearsă și a făcut tot posibilul ca să-i comemoreze pe evreii marghiteni. În prima fază, în urmă cu vreo doi ani, cu ajutor financiar extern, primăria a renovat cimitirul evreiesc. Iată două fotografii făcute de Oscar la cimitirul renovat.

A urmat pregătirea plăcii memoriale, la care a contribuit financiar și comunitatea evreiască din Oradea.

Domnul primar, împreună cu colaboratorii lui, au decis că placa va fi expusă pe peretele unui bloc ridicat în locul fostei sinagogi. Placa a fost dezvelită în 17 mai 2024, la aniversarea a 80 de ani de la deportarea evreilor la Auschwitz și la alte lagăre de exterminare.

La ceremonial au asistat numeroși cetățeni din Marghita. Au luat cuvântul dl primar Marcel Emil Sas-Adăscăliții, dl Prim Rabin Asher Ehrenfeld, dl Robert Schorr, directorul JCC Oradea. Din păcate, din motive bine întemeiate nu am putut lua parte fizic la ceremonie, dar în acele momente sufletul meu era acolo. Prietenul meu Oscar a vorbit și în numele meu.

Pe placa comemorativă este scris un text relevant în patru limbi (română, ebraică, maghiară și engleză), iar în fața ei, pe stradă, organizatorii au construit o Stea a lui David (Maghen David), înăuntrul căreia au așezat 1700 de candele, în memoria celor 1700 de evrei marghiteni exterminați la Auschwitz și în alte lagăre.

La sfârșitul ceremoniei, participanţii au fost invitaţi să vizioneze filmul Lista lui Schindler.

A fost o ceremonie de neuitat, care a readus amintirea evreilor în conştiinţa actuală a oraşului Marghita.

Să fie binecuvântați toți cei care au contribuit la acest proiect important!

Tiberiu Ezri și Oscar Zsemlye

Bibliografie:

1.Kleinmann E. Carte memorială. Soarta evreimii din Marghita și din împrejurimi. 1979

2.R. Braham, Zoltán Tibori-Szabó, Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Ed. Cartier, Chişinău, 2019

3.Kleinmann E., Dauer T. Andras. Neves Margittaiak (Marghiteni de renume) 1996.

---

[1] Regretatul Emerich Kleinmann, autorul celor două cărți din care am cules majoritatea informațiilor istorice prezentate în acest articol, a fost cetățean al Marghitei și tatăl prietenului meu din copilărie, Ștefan Kleinmann.