Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel (https://baabel.ro/2024/07/cum-să-murim-bătrâni-și-sănătoși/ ), dar, cred eu, este mult mai realist.
În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător.
După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…
De două ori a fost nevoie să-l interneze la spital pentru deshidratare. Acolo au mai reușit să-l alimenteze cât de cât, cu hrană moale, trecută prin sită. Dar la un moment dat vecinului meu i s-a spus că tatăl lui nu are motive întemeiate să rămână la spital, unde exista și riscul de a contracta vreo infecție. În plus, numărul de paturi de spital este limitat și de fiecare dată apare o nouă criză: întâi a fost pandemia de COVID-19, apoi crimele Hamasului din 7 octombrie 2023, apoi numărul mare de răniți în războiul din Gaza, care au nevoie de paturi spitalicești, adesea pe durate lungi…
De nevoie, vecinul meu și-a internat tatăl într-un spital geriatric de recuperare, dar acolo tatăl lui a încetat din nou să bea și să mănânce, așa că a primit alimentație printr-un tub introdus prin nas până în stomac.
După câteva zile pe care tatăl le-a petrecut în acel spital de recuperare, vecinul a fost convocat la un consiliu medical la care i s-a spus că starea tatălui nu poate fi îmbunătățită, deci nu are loc în acel spital de recuperare. Pe de altă parte, bătrânul nici nu era atât de bolnav ca să fie internat la secția lor de bolnavi cronici care aveau nevoie de asistență medicală mai intensă. Între timp, nici îngrijitoarea de acasă nu mai era disponibilă, își găsise un alt post. Trebuie remarcat că este foarte greu de găsit o îngrijitoare corespunzătoare, pe termen scurt este practic imposibil, chiar și cu mulți bani. Îngrijitoarele existente sunt adesea străine și multe au dificultăți de comunicare cu pacientul și cu membrii familiei.
Că urmare, fiului i s-a propus să-și interneze tatăl într-o casă de bătrâni unde se acordă și asistență medicală. Fiul a ales pentru iubitul său tată o casă de bătrâni luxoasă. Curând însă și-a dat seama că era mai degrabă un hotel, decât un loc unde se acordă asistență medicală. Singura „asistență medicală” era că pacienții primeau medicamentele care le fuseseră prescrise.
Tatăl vecinului continua să primească hrană prin tub, fiindcă nu era în stare să înghită. Neglijență sau nu, tubul a ieșit de la locul lui și cum personalul medical al instituției nu reușea să-l pună la loc, l-au trimis pe bătrân la spital. Acolo i s-a introdus din nou tubul fără nicio dificultate și a fost trimis înapoi la casa de bătrâni (cu „asistență medicală”). Dar, să vezi minune, a doua zi, când vecinul meu s-a dus să-și vadă tatăl, l-a găsit din nou fără tub! De ore în șir nu primise nici apă, nici hrană, nici medicamente. O asistentă medicală mai isteață i l-a introdus, fără a fi nevoie să-l trimită din nou la spital. I s-au pus niște mănuși speciale pentru a-l împiedica să-și scoată tubul, dar asta nu a fost de niciun folos, pentru că el și-a scos mănușile în câteva minute. Totuși tubul a rămas pe loc.
După consultații cu un specialist în medicina internă, un gastroenterolog și un chirurg, vecinul a aprobat ca tatălui să i se introducă un tub de hrănire în stomac, direct prin peretele abdominal (o gastrostomie endoscopică percutană sau PEG), cu toate riscurile acestei proceduri care necesită anestezie. Prin PEG el va primi apă, hrană și medicamente. Acest tub nu iese cu atâta ușurință, în schimb riscul dislocării lui accidentale este mult mai mare decât la dislocarea tubului introdus prin nas, mai ales când bolnavul e dement și nu are control asupra mișcărilor sale. Vecinul meu era în dilemă. Oare aș putea să-l sfătuiesc ce să facă?
I-am spus să-l ia acasă, tatăl să fie în patul lui, cu o îngrijitoare, și să i se dea posibilitatea unei morți demne. Însă vecinul mi-a răspuns: “Și dacă îi iese din nou tubul? O să moară de sete și de foame și o să-l am pe conștiință!” Are dreptate? Poate că da. Nici eu nu știu care este soluția optimă.
Dumneavoastră știți?
Tiberiu Ezri
17 Comments
Idea de ‘dispoziții cum ar vrea să fie tratat la sfârșitul vieții’ este foarte buna si destul de larg folosita in SUA. Problema este ca aceste dispozitii se refera in general daca sa se faca ‘totul’ pentru a mentine viata persoanei sau unele indicatii specifice ca: nu resuscitare, nu respirator pe timp indelungat, etc.
Nimeni insa nu intreaba daca vrei sainchei viatai din lipsa de lichide sau hrana. Nu cred ca multi ar accepta o astfel de posibilitate
Mulțumesc Peter!
Foarte trist și impresionant! Nu cred că există soluții universal valabile, fiecare situație e particulară și cere atenție specifică dar este bineînțeles nevoie de implicarea sufletească dar și materială. Gestionarea acestor probleme este cu adevărat extrem de grea.
De acord.
Raspuns Havei:
Sunt in dezacord total in ceea ce priveste faptul ca dilema medicinii moderne, ar fi ceea ce scrii mai sus. In Israel, in marea majoritate a cazurilor, spitale, doctori si case de batrani, bolnavii neputinciosi sunt neglijati, iar disparitia lor de pe lume e un scop nerecunoscut dar urmarit al institutiilor mentionate. Exista exceptii, acestea sunt rare.
Nu am siguranta ca in alte state “civilizate” este diferit. Pandemia in Israel, cat si unele intamplari raportate in mass media, a fost inca o dovada.
Depindem de hazard si de familia apropiata🤔
Nu e logic. Bătrânii sunt sursa lor de venit.
M am gandit si eu la acest aspect, dar am intalnit prea multe cazuri, de mult si pana recent. Unul se duce, imediat apare altul in loc. Cresterea longevitatii si schimbarea conceptiilor umane de a nu sta impreuna cu parinti batrani, adica indirect si o expresie a cresterii nivelului de viata, fundamenteaza lantul asa fel ca veniturile sa nu se piarda.
E foarte greu de răspuns la întrebarea finală. Orice decizie e o răspundere care apasă pe decident şi, cred eu, orice hotărâre ar fi luat, va avea remuşcări. Într-adevăr, ar fi extraordinar ca părinţii – care ne-au ferit mereu de-a lungul xistenţei – să-şi asume şi decizia finală a felului în care vor să-şi încheie viaţa. Dar poate că nici ei nu ştiu sau nu vor să ştie… Când eşti sănătos priveşti diferit perspectiva morţii. A muri demn? Cred că e greu de definit ce înseamnă să mori cu demnitate.
A muri cu demnitate înseamnă să nu suferi, să nu fii ținut în viață prin mijloace artificiale, să nu devii neputincios ca un butuc de lemn, fără să-i recunoști pe cei dragi. Astăzi dacă ai bani și ți-ai exprimat din timp dorința poți muri în felul acesta în Elveția prin organizația Dignitas.
Cred că cel mai important este să mori fără să durere şi fără a fi umilit. Restul, cred că ţine de percepţia celor din preajmă…
Important este de știut cum să realizăm aceste scopuri.
Ai dreptate, e și acesta un mod de a se eschiva de răspundere.
Eu cred că aceasta este cea mai mare dilemă cu care se confruntă medicina modernă: ea vindecă nenumărate boli, prelungește viața oamenilor, dar nu știe să-i ajute la o moarte demnă și fără suferințe. Poate că fiecare om ar trebui să fie încurajat ca, atunci când își face testamentul, să dea și dispoziții cum ar vrea să fie tratat la sfârșitul vieții.
Foarte potrivită sugestie!
Si inca ceva, batranilor aflati in spitale sau case de batrani li se administreaza fara nici o socoteala antidepresive si medicamente cu caracter psihotic. In scopul mentionat anterior.
Nu știu ce se întâmplă în general. Dar în cazurile pe care le cunosc eu nu era „fără socoteală”. Una din manifestările demenței sunt crize de agitație extremă și chiar violență.
Sunt cazuri si cazuri eu cunosc destul de multe. Desigur experienta personala nu poate fi generalizata, eu tind s o fac, deoarece am vazut cazuri felurite in locuri diferite.