Matematica te învață să fii riguros, dar așternerea unui text pe hârtie îți face ordine printre gânduri și nu-ți dă voie să scrii decât atunci când ceea ce ai de spus îți pare important sau când decizi să le împărtăşeşti şi altora ceea ce ți-a atins corzile sufletului. Când aceste două situații se întâlnesc, scrisul tău, cu siguranță, va transmite învățăminte de tot felul.

Decizia de a scrie e echivalentă cu a permite și altora să te cunoască. De când scriu, parcă și muzica o ascult folosind alți receptori ca înainte. Nu știu care e explicația. Pot spune că am o stare de bine și de confort nesperată. De aceea, sfătuiesc pe oricine să scrie atunci când simte că are ceva de spus.

Aproape niciodată nu m-am gândit la viața de pensionar pe care mi-aș fi dorit-o, nici în tinerețe, nici când mă apropiam de vârsta pensionării. Mi-am hotărât singură ieșirea din activitatea profesională, folosindu-mă de o oportunitate adusă de viață. Tatăl meu, pe care îl aveam în îngrijire, avea nevoie de mine mai multe ore pe zi decât îi putusem da până atunci. A fost gândul principal pentru a lua hotărârea. Nu regret pasul făcut. I-am oferit o jumătate de an de viață în care nu mai stătea ore în șir singur în casă. De mult timp așteptase acest lucru și s-a bucurat. Evoluția spre mai rău a bolilor sale i-au grăbit însă sfârșitul, nu înaintea câtorva internări în spital care, din păcate, nu au adus îmbunătățiri stării lui fizice.

Ajutorul nemijlocit pe care i l-am acordat nu a fost de lungă durată, dacă îl măsor acum. Atunci mi s-a părut mai lung și greu pentru că deseori mă vedeam neputincioasă. Sfârșitul i-a venit în prima zi a unui an, după ce seara de revelion am “petrecut-o” într-o cameră de gardă a unui mare spital de urgență din București. A fost o experiență pe care nu i-o doresc nimănui. Am văzut cu ce se confruntă personalul medical la doar câteva minute după intrarea în alt an. Ambulanțele se succedau aducând tot feluri de urgențe, de parcă ar fi fost război. Cei mai mulți erau tineri inconștienți de urmările consumului exagerat al oricărui produs care se poate bea, dar care face mult rău. Serviciul de primiri urgențe a fost copleșit și de urmările unei încăierări stradale, unde „combatanții” au folosit arme albe și cioburi de sticlă.

Au urmat ani în care nu-mi găseam un ritm al activității care să mă satisfacă. Dar de anul trecut, din aprilie 2023, de când am răspuns invitației revistei Baabel de a scrie un articol, zilele s-au schimbat.

După prima poveste publicată, am continuat să scriu fără un program zilnic dinainte stabilit. A fost la libera mea alegere, dar la sfârșitul fiecărei zile eram mulțumită. Situația asta mi-a dat o stare sufletească bună. De atunci, mă bucur când întrezăresc motive pentru scris articole, motive pe care să le mărunțesc bine și să nu rămână nimic din ce s-a putut numi inițial “subiect”. Nu știu cât va mai dura, dar bucuria va rămâne intactă pentru tot ce a fost și este acum.

Se spune că pentru a ne întreține mintea trebuie s-o punem zilnic la treabă. Fără să caute, bunicii și străbunicii noștri găsiseră rețeta care îi făcea să-și dorească să continue. Se sculau în zori și munceau până oboseau. Munca fizică devenise pentru ei un ritual.

Munca depusă se măsura în intensitatea oboselii. Cum și unde oare își găseau resursele pentru a doua zi? Nu mâncau pe săturate. Dacă aveau și mulți copii, le era foarte greu, mai ales mamelor! Îngrijorarea permanentă a adulților era strâns legată de sănătatea copiilor. La generația mea, marea îngrijorare se instala doar când ne erau copiii bolnavi. Apoi, acesteia îi luau locul îngrijorări mai mărunte, acuma cred că nici nu trebuia să le acord prea mare importanță.

Ce mult mi-aș dori să fac și acum ce făceam când erau copiii mici! Duminica îi duceam la filme, la teatru sau în parc. Grija și atenția să nu li se întâmple ceva erau mari. Le luam cu noi și pe cele două fetițe ale familiei vecine, pentru că mama lor lucra și duminica. Fetițele aveau vârste apropiate de cele ale băieților noștri. Părinții lor ne-au rămas prieteni buni pentru totdeauna. La prânz, când ajungeam acasă, găseam masa pusă. După masă, cei doi băieți și cu mine eram foarte obosiți și un pui de somn ne făcea tare bine.

Bună mai era oboseala de felul celei de atunci! Acum, indiferent de efortul făcut, somnul acela ca o răsplată vine rareori. Nu iau pastile recomandate de medic în aceste cazuri, pentru că nu vreau să devin dependentă. Prefer să aștept ca somnul să vină singur.

Pe noi, seniorii, ne urmărește sloganul “Dacă dimineața nu te doare nimic, înseamnă că ești mort”. Amintindu-ni-l, ne amuzăm și dăm comanda de “Start! Jos din pat și la treabă!”

De când m-am apucat de scris, mi-am făcut obiceiul să-mi scriu gândurile chiar și când sunt pregătită pentru culcare. Când simt că sunt semne că voi adormi, las totul și mă culc. Aștept visele ca pe niște izvoare de inspirație. Și ele nu se lasă prea mult rugate. Muzica preferată mă însoțește înainte de a adormi și deseori îmi inspiră un subiect. Încep să scriu făcând semn somnului să mai aștepte. Îmi place când cuvintele vin șuvoi și când recitesc ce am scris, pare că altcineva mi-ar fi dictat textul.

Când scriu, mă gândesc la cei apropiați mie care intră în poveste. Ei știu că îi port mereu în gând. Nu vreau să-i expun scriind ceva care să-i deranjeze. Îmi doresc mult ca ei să-mi aprecieze sinceritatea și să treacă pe planul doi dezvăluirea unor evenimente care, poate, îi au ca protagoniști. Numai că eu nu mă pot pune în locul lor și nu pot pretinde că știu ce gândesc. Fiecare persoană are dreptul la propria imagine și se prea poate ca eu să nu cunosc îndeajuns “propria lor imagine” și să devoalez lucruri pe care ei ar prefera să nu se afle. De aceea, câteodată am îndoieli. Nu vreau să rănesc pe nimeni, fără excepție.

Adesea am spus că eu nu pot scrie ficțiune și se pare că mi-am întins o cursă. Acum, toți cei apropiați citesc ce am scris și se caută printre „personaje”. Nu-i mai pot face să citească detașat, la fel ca cei care nu-mi sunt apropiați și care știu că nu au cum să fie protagoniștii textelor mele.

Iubesc apelurile revistei Baabel, apeluri care mă trezesc uneori dintr-o aparentă lâncezeală, invitându-mă să găsesc subiecte pe care să le îmbrac în cuvinte inspirate, pentru a fi parcurse cu plăcere și curiozitate de cât mai mulți cititori. Chiar dacă apelul se adresează tuturor colaboratorilor, eu îl consider doar pentru mine, exact ca prima dată. Mi-aș dori ca audiența revistei să crească continuu. Categoric, e un lucru remarcabil și de apreciat ce face întregul grup redacțional al revistei Baabel.

De când citesc articole din revistă, simt că sunt mai informată. Articolele sunt deosebit de interesante, multe din ele la zi cu evenimentele prin care trecem.

Îmi doresc să continui să scriu și să public și, din anii care mi-au mai rămas, cât mai mulți să fie exact ca acela care s-a împlinit în luna mai. L-am așezat deja în cutia cu daruri prețioase de la viață.

Mulțumesc tuturor celorlalți colaboratori ai revistei, în mod deosebit Veronicăi Rozenberg, colega mea de facultate, fără de care nu v-aș fi aflat. De fapt, vă consider pe toți prietenii mei. Prin voi îmi fac cunoscute gândurile, sporindu-le calitatea. Mă simt confortabil scriind.

Revistei Baabel, la ceas aniversar, îi doresc ani mulți de existență, continuitate în valoare literară a textelor publicate, dar și în informații prețioase care să devină puncte de vedere cu impact de studiu chiar și pentru generațiile care vor urma.

La Mulți Ani, Baabel, la a douăsprezecea aniversare! Succes întregului colectiv redacțional!

Revistă dragă, mi-ai adus în viață doi tovarăși de drum: scrisul și timpul.

Și mâine e o zi, iar pentru mine cel mai important este că știu ce voi face mâine.

Elena Stoican, București, 24.06.2024