Cum a ajuns Ceaușescu în Israel

Era 23 August, prin anii optzeci. Dis-de-dimineață, înainte de defilare, Alexandru, directorul Trustului de Transporturi Județene dintr-un oraș din Transilvania, a trecut pe la autobază, ca să se asigure că toate materialele pentru demonstrație sunt pregătite.

A intrat în biroul lui și și-a pregătit o cafea; mai era suficient timp până când coloana angajaților urma să iasă pe poarta întreprinderii. S-a așezat comod la masă, bucurându-se de gustul și aroma cafelei și gândindu-se la concediul mult așteptat. Când prietenul lui, Adrian, economistul, a intrat în birou, i-a văzut fața înmărmurită și nu a înțeles de ce acesta se uita uimit la peretele din spate.

Alex, ai văzut portretul lui Ceaușescu de pe peretele din spatele tău?

– Ce e de văzut în mod special? – s-a mirat Alex.

– Întoarce-te și o să ai o surpriză, – i-a spus Adrian.

Alex s-a întors și-a rămas cu gura căscată. Ceaușescu avea barbă și mustață, iar în loc de ochi erau două găuri.

– Cine a făcut măgăria asta? – s-a auzit țipând.

– Liniște, nu striga, i-a spus prietenul lui, închizând ușa. Oricine ar fi autorul, tot n-o să aflăm și e mai bine așa.

– Ce e de făcut? – a întrebat Alex.

– În primul rând, scoatem poza din cadru și o înlocuim cu altă poză a “tovarășului”, a spus liniștit Adrian.

– Și ce ne facem dacă a mai văzut cineva portretul mâzgălit? – a întrebat Alex.

– Cine să-l mai vadă? Doar spui că ieri, când ai ieșit din birou, totul era normal.

– Maria, femeia de serviciu, a făcut curățenie înainte de venirea mea, a răspuns Alex, dar sper că n-a observat nimic, pe ea n-o interesează decât tablourile cu sfinți.

– Cine e șeful magaziei? – l-a întrebat Adrian care încă nu-și revenise din șoc.

–Feri bácsi, a răspuns Alex, în el putem avea încredere.

Când a văzut capodopera”, Feri bácsi s-a frecat la ochi, dar și-a revenit repede și peste câteva minute s-a întors cu un alt portret al secretarului general.

– Feri, i-a spus Alex, dumneata n-ai observat că în poza originală Ceaușescu era fără șapcă?

– Ba da, dar deocamdată asta e singura disponibilă, a răspuns Feri bácsi.

Au pus pe perete portretul nou, dar Alex nu era mulțumit.

Oricine care îmi cunoaște biroul o să observe imediat că s-a schimbat poza “tovarășului”.

– Nimeni nu va băga de seamă, poate numai Dumitru, securistul, a spus Adrian. Să sperăm că Feri bácsi va găsi cât mai repede un portret asemănător cu cel “modificat”.

– N-ar fi mai bine să-i povestim și secretarului de partid pățania? – a întrebat Adrian.

– Doamne ferește, a îngăimat Alex, am da de bucluc!

Apoi a a îndoit poza mâzgălită, a încuiat-o în sertarul biroului și au plecat împreună la defilare.

După-masă a avut musafiri invitați la barbecue, dar a fost total absent, se gândea numai la pățania cu portretul. Seara i-a povestit întreaga tărășenie Danei, soția lui, și aceasta s-a speriat rău de tot.

– Situația e gravă, i-a spus Dana, și unde mai pui că ești și evreu!

Zilele următoare au fost liniștite; în afară de Adrian și Feri bácsi nimeni nu știa povestea cu portretul. În câteva zile Feri bácsi a găsit un portret identic cu cel original. Alex a împăturit poza cu barba și a ascuns-o în seiful din birou.

Cu doi ani mai târziu, Alex și familia și-au depus actele de emigrare în Israel. În scurt timp au primit aprobarea și au plecat din România. Funcția lui a fost preluată de secretarul de partid al întreprinderii. Alex a uitat complet de pățania cu portretul.

În primii ani după revoluție, Adrian a venit în vizită în Israel și i-a adus cadou lui Alex două cărți în limba română. Într-una din ele, printre pagini era o poză îndoită. Alex a desfăcut poza și-a rămas tablou: era cea cu Ceaușescu cu barbă și mustăți, pe care o uitase în seiful din birou.

– De unde o ai? – a îngăimat Alex uimit.

– De la Emil, secretarul de partid, a răspuns Adrian. Când găsit-o, m-a chemat de urgență în biroul lui și mi-a dat-o, spunând: ”Fă ce vrei cu prostia asta, Alex e prietenul tău, eu nu am văzut nimic.” Am ascuns-o în mașină, în trusa de prim ajutor, a continuat Adrian. N-am îndrăznit s-o rup, ca să nu las urme, și apoi, la fel ca tine, am uitat de ea. Am găsit-o săptămâna trecută. Când am pus roata de rezervă, m-am rănit la mână și căutam un pansament. M-am gândit să ți-o înapoiez, a spus Adrian râzând.

– Și eu ce sărăcie să fac cu ea??? – a întrebat Alex nedumerit.

– S-o folosești ca semn de carte, i-a răspuns Adrian.

Povestirea, bazată pe fapte reale, mi-a fost relatată de prietenul meu Alex.

Andrei Schwartz

23/08/2024

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on October 3, 2024 Reply

    Mi-a plăcut foarte mult articolul. Cred că după 35 de ani mulţi au uitat că în fiecare sală de clasă, în fiecare birou, era câte un portret al lui Ceauşescu. Pe atunci, nefiind camere de supraveghere video, de câte ori eram singură în sală, scoteam limba la acel tablou. Nu cred că aş fi avut curajul s-o fac altfel, în schimb cel care l-a mâzgălit era foarte curajos. Am încercat să descopăr, printre rânduri, identitatea protagoniştilor clujeni, dar nu am reuşit. Ţin minte când cineva a observat că în portretul oficial se vedea o singură ureche a dictatorului şi pentru că se putea presupune că ar fi fost “într-o ureche”, a fost înlocuit cu altul. Totuşi, în Insititul Politehnic unde lucram atunci, ma rămăseseră câteva săli cu portretul vechi…

  • George Konig commented on October 3, 2024 Reply

    Foarte bun eseu. Când eram mai mic, de 23 august, stăteam în tribună și mă uitam la paradă, cu părinții mei, la carele alegorice, la sportivi, la parada militară, apoi în tinerețe defilam, scandând lozinci. A doua zi a avea loc un picnic in pădurea Hoia cu tot felul de bunătăti. Vremuri „frumoase” de neuitat

    • Anca Laslo commented on October 4, 2024 Reply

      O povestire care evocă un timp îngrozitor in care te puteai trezi la pușcărie pentru mai puțin de atât, pentru câteva cuvinte auzite de cine nu trebuia. Nu era de glumă absolut deloc și totuși tratarea in cheie umoristică a multor astfel de întâmplări ne-a ajutat să rezistăm.

  • gabriel+gurman commented on October 3, 2024 Reply

    Superb!
    Acum stiu de ce multe lucruri aici, la mine, se aseamănă cu cele trăite în Romania acum mai bine de o jumătate de secol!
    Felicitări, Andrei
    GbM

    • George Konig commented on October 3, 2024 Reply

      Ei, nu-i chiar asa, aici poți să pui in birou, poza lui Ceaușescu cu barbă și mustață, iar în loc de ochi cu două găuri si cu siguranță nu ți se va inampla nimic.

  • Hava Oren commented on October 3, 2024 Reply

    Demult nu ai mai scris o poveste atât de faină! Nici nu contează dacă e reală sau nu, este perfect convingătoare, cine știe câte cazuri asemănătoare au existat. Iar încheierea cu semnul de carte e o lovitură de maestru. Felicitări!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *