Anul 2022 mi-a adus schimbări mari în viață. După aproape 40 de ani în domeniul sănătății, la 1 ianuarie am intrat într-o nouă etapă, cea de pensionar. Lipsit de munca de zi cu zi, trebuia să mă gândesc cum să-mi petrec restul vieții. Trebuia să mă reorganizez ținând cont și de necesitățile vieții de pensionar. După o reflecție adâncă, mi-am formulat obiectivul principal: să caut un loc pe coasta Mediteranei unde să mă stabilesc și să mă dedic pasiunii scrisului într-un mediu care să mă inspire. Așa am ajuns într-un mod neașteptat la o întâlnire cu Nicu Covaci.

Într-o călătorie de explorare pe coasta mediteraneeană a Spaniei, soția mea și cu mine am descoperit o perlă: Moraira. Această mică și fermecătoare stațiune este situată lângă mare, într-o vale de pe Costa Blanca, cam la jumătatea drumului între Valencia și Alicante. În jurul micului centru cu port, bănci, agenții imobiliare și restaurante, se întind cartiere de vile umbrite de vegetație, care oferă o atmosferă relaxantă. Spre deosebire de aglomerația din Benidorm, aflat la 30 km spre sud, Moraira este aproape necunoscută. În urmă cu mai multe decenii, Nicu Covaci și-a ales și el acest loc ca refugiu și locuință.

În încercările mele literare, am publicat la Editura Integral o colecție de povestiri satirice traduse din germană, cu titlul Despre virtutea nerăbdării. Într-o discuție cu directorul editurii, Costel Postolache, am menționat orășelul de pe Costa Blanca unde aveam de gând să mă stabilesc. Imediat, Costel mi-a spus că, întâmplător, vechiul său prieten, Nicu Covaci, locuiește acolo de ani de zile și că ar fi o idee bună să-l cunosc. Nu ar fi doar o întâlnire între doi concetățeni ajunși în locuri exotice, ci și un schimb de experiență între un artist consacrat (adică Nicu) și unul la început de drum (adică eu).

Trebuie să recunosc: la început numele Nicu Covaci nu mi-a spus prea mult. Suntem din generații diferite și muzica lui nu îmi era familiară. Am emigrat cu familia în 1970, la vârsta de numai 13 ani, înainte de a-mi fi format gustul muzical și înainte ca formația Phoenix să-mi devină cunoscută. În afară de numele formației și de importanța ei pentru cultura română, nu știam mare lucru despre Nicu.

Cu toate acestea, încurajat de Costel, l-am căutat pe Nicu la telefon. Deși nu a fost deloc simplu, am reușit în cele din urmă să-l prind și am fost întâmpinat de un „¡Hola!” curios. În acest moment, semnul exclamării răsturnat, așa cum se folosește în ortografia spaniolă, îmi suna ciudat în urechi, dar această punctuație exotică a dispărut imediat ce am schimbat câteva cuvinte în limba română. După câteva conversații în română, ne-am dat întâlnire la barul său preferat din Moraira, lângă micul castel din centrul orașului, unde el obișnuia să stea cu o halbă de bere în mână și să privească apusul soarelui peste Cap Blanc și stânca Peñon de Ifach.

După ce am schimbat câteva amabilități, discuția noastră a ajuns rapid la subiectul principal pentru toți cei plecați din țară: „când, cum, unde și de ce” și-au părăsit patria. Nu voi reda în detaliu povestea lui Nicu despre fuga sa aventuroasă din „Epoca de Aur” a regimului Ceaușescu. Mie mi s-a părut destul de familiară și credibilă. În orice caz, era mult mai interesantă decât emigrarea noastră legală, care a fost doar ocazional complicată de diverse piedici. Am vorbit despre plecarea din România și experiențele noastre în străinătate. Amândoi am locuit o perioadă în Germania, deși în contexte foarte diferite. Nicu mi-a împărtășit fragmente din viața lui, povestindu-mi pe unde a locuit, despre relațiile cu ceilalți membri ai formației și despre concertele legendare la care a participat.

Abia după revoluția din decembrie 1989, formația Phoenix a putut să concerteze din nou în România și a fost primită cu entuziasm de fani. La concerte, publicul știa aproape toate versurile și cânta împreună cu formația – dovadă că, în ciuda absenței lor de aproape două decenii, Phoenix a rămas vie în amintirea fanilor și chiar a devenit o legendă.

Nicu nu a fost numai muzician, ci și un artist plastic talentat care a creat lucrări impresionante în diverse stiluri de pictură și sculptură. Printre acestea se numără și picturi murale de mari dimensiuni, inclusiv opera monumentală Gladiator 2000 de pe zidul unei săli de sport din Osnabrück

Întâmplarea face ca soția lui Nicu să fie prietenă apropiată cu foștii proprietari ai casei noastre din Moraira. Așa a ajuns Nicu să picteze un tablou al casei noastre. Am comandat o copie a acestei lucrări pe care o s-o expunem la loc de cinste în locuința noastră din Elveția. Având în vedere starea sănătății de atunci a lui Nicu, consider acest tablou ca o amintire personală de la un artist extraordinar.  

Astfel se încheie o întâlnire scurtă, dar emoționantă, cu un om care a lăsat o amprentă profundă în muzică și artă.

***

Acest articol este o versiune prescurtată și reformulată a capitolului „Vecinul meu, Nicu Covaci”, apărut în volumul Omul-Phoenix, Nicolae Covaci, editor Costel Postolache, Editura Integral, București 2024, ISBN 978-606-992-745-8, disponibil și pe internet, la adresa https://eintegral.ro/.

Sursa imaginii din titlu:

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Covaci.jpg

Cristianradunema, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons