De la bun început doresc să remarc modul corect în care autorul articolului abordează subiectul diferenței (enorme!) dintre sionism și islamismul fundamentalist, două mișcări cu iz național / religios, dar care se deosebesc una de alta ca albul de negru. Această deosebire este perfect analizată în articolul d-lui Vasilescu (https://baabel.ro/2024/10/sionism-si-islamism/) și de aceea nu e în intenția mea de a aprofunda subiectul, atât de bine prezentat în acel articol.

Eu doresc să revin asupra unor aspecte discutate doar succint în articolul lui Mihai Vasilescu și care, după părerea mea necesită anumite clarificări.

1. Evreii sunt – și au fost – un popor.

Definirea evreilor drept un grup etnic este oarecum înșelătoare, pentru că face abstracție de faptul că evreii, pe lângă religia care îi unește, posedă toate caracteristicile unui popor, chiar răspunzând pozitiv la definiția lui Stalin(!): istorie comună, limbă comună, cultură comună, tradiție comună și chiar teritoriu comun, dacă ne referim la simplul fapt istoric că până acum 2000 ani evreii aveau țara lor, patria lor (unii susțin chiar două: Israel și Yehuda!), ca orice alt popor în acea vreme. Iar dacă adăugăm la toate aceste caracteristici și religia comună, obținem un tablou complet al noțiunii de popor.

De aceea e important să vorbim de evrei ca de un popor și nu ca un grup etnic sau religios, așa cum francezii sunt socotiți francezi și nu catolici, românii sunt socotiți români și nu creștini ortodocși, etc.

Această precizare nu are numai o importanță istorică, ci și (mai ales) una actuală.

Ideea, vehiculată de mulți, după care evreii, nefiind un popor, nu au dreptul la o țară, o patrie a lor, nu e deloc nouă, dar e folosită azi mai mult ca oricând de cei care neagă dreptul Israelului de a exista ca patrie a poporului evreu (exact așa cum mi-a ”explicat” luna trecută un coleg arab, aflat ca și mine la o conferință științifică la Timișoara: ”Evreii sunt o religie și nu un popor, ei nu au dreptul la o țară!”)

2. Sionismul, apărut ca ideologie înaintea lui Theodor Herzl (așezări evreiești în Palestina au existat înainte de el), a fost singurul răspuns posibil la antisemitismul care a cuprins întregul mapamond. El nu a venit ca o rezolvare a problemei naționale a unui popor posedând toate caracteristicile necesare, în afara unui teritoriu comun, ci ca o fugă de cumplita atmosferă antisemită care a creat, mai ales în Europa, o stare de fapt extrem de periculoasă pentru însăși existența fizică a evreului.

Herzl a avut ideea înființării unui stat evreu în Palestina (pe teritoriul odinioară aparținând poporului evreu), un stat nereligios, cu o populație evreiască majoritară, așa cum apare în cunoscutul său pamflet Der Judenstaat.

Până în ziua de azi se caută explicații irefutabile privind faptul că poporul evreu a rămas unit timp de două mii de ani de diaspora, părerile împărțindu-se între religie și antisemitism. Dar, cum se spunea pe vremea mea: faptele vorbește!

Ori de câte ori i s-a permis evreului o viață ”normală”, o existență acceptată de societatea în care trăia și nu diferită de a ”gazdei” sale, el și-a părăsit religia, s-a creștinat sau pur și simplu a devenit ateu.

E suficient să-l citești pe Amos Elon (The pity of it all) ca să capeți o imagine clară a ceea ce s-a întâmplat în și cu comunitatea evreiască a Germaniei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Revoluția Franceză a împărțit Europa în două părți distincte: vestul devenit liberal și democratic (liberté, égalité, fraternité), în care comunitățile evreiești au dispărut în mare parte, și estul monarhic, înapoiat din punct de vedere cultural și spiritual, care a menținut populația evreiască în condiții departe de a fi egale cu cele ale popoarelor în mijlocul cărora își ducea existența.

Se pare că de-a lungul secolului al XIX-lea, peste 250.000 de evrei din vestul Europei s-au convertit. Exemplele nu lipsesc: Max Born, Heinrich Heine, Benjamin Disraeli, Gustav Mahler, Karl Marx, Felix Mendelssohn, etc.

Ba mai mult, există date clare după care comunitățile evreiești din vestul Europei la începutul secolului XX aveau la origine, în cea mai mare parte, evrei din estul Europei, refugiați din cauza permanentei campanii antisemite din acea parte a continentului.

Atmosfera antisemită a Europei secolului al XIX-lea a stat la baza apariției sionismului. Da, au existat și alte planuri de a concentra evreimea europeană pe alte meleaguri (planul Uganda, de exemplu), dar sionismul a învins ca ideologie, pentru simplul motiv că ideea de bază era reîntoarcerea la teritoriul care odinioară aparținea poporului evreu.

3. Înlocuirea antisemitismului cu anti-israelismul.

În ochii mei ”clasica” ură împotriva evreilor, prezentă până nu de mult sub o formă permanentă în mai toată lumea, nu mai e la modă. În ziua de azi ”nu se face” să ai o atitudine antisemită, ea te cotează ca înapoiat, incult și mai ales necivilizat.

În ziua de azi nu mai e nevoie de antisemitismul cunoscut de veacuri, întrucât e mult mai simplu, mai de înțeles și mai ușor de proferat să fii – pur și simplu – împotriva Israelului.

Cum nu mai poți aduce argumente de mult îngropate, cum ar fi jertfele creștine pentru a produce azima rituală de Paști și nici nu-ți poți justifica ura față de evrei sub motiv că ei au adus COVID-ul numai pentru a vinde vaccinuri fără niciun efect pozitiv, propaganda anti-israeliană e mult mai ușor de condus și de explicat:

Israelul e o țară colonială, născută din dorința marilor puteri capitaliste de a crea un cap de pod ”al lor” în Orientul Mijlociu în dauna vechiului, anticului popor palestinian căruia, pur și simplu, i s-a furat țara.

Propaganda anti-israeliană a pus astfel ”la naftalină” antisemitismul și niciun fapt istoric obiectiv și dovedit nu poate schimba atitudinea promotorilor acestei campanii care își are originea în însăși apariția statului Israel pe harta lumii și care a primit o cantitate enormă de ”muniție”, după măcelul de la 7 octombrie 2023 (mă voi întoarce asupra acestui cumplit eveniment).

Lozinca ”De la râu până la mare”, de fapt chintesența propagandei anti-israeliene din ziua de azi, nu conține, cel puțin aparent, nicio notă antisemită. Odată ce vor părăsi țara care nu e a lor, evreii din Israel vor fi primiți peste tot cu flori, locuințe și locuri de muncă. Iată, nicio vorbă de ură împotriva evreilor și nici vorbă de antisemitism…

4. Evrei antisemiți.

În aparență este o expresie care nu-și poate găsi locul și justificarea într-o lume bazată pe logică. Și cu toate acestea, e de-ajuns să ne întoarcem la Karl Marx care, în monografia sa Despre chestiunea evreiască, descria iudaismul ca o încarnare a capitalismului, definind banul ca Dumnezeul evreilor, soluția propusă de părintele ideologiei comuniste fiind emanciparea evreilor prin ”eliberarea de iudaism”.

Da, astăzi nu mai există evrei antisemiți, dar conform celor descrise mai sus, antisemitismul e înlocuit de anti-israelism, chiar în rândurilor evreilor care acum 100 de ani ar fi fost considerați antisemiți.

Două exemple.

Primul e Bruno Kreisky, cancelarul Austriei între anii 1970-1983. Kreisky, care nu-și nega originea iudaică, respingea existența unui popor evreu, el considerând că iudaismul este o religie ca oricare alta. Ba mai mult, într-un interviu acordat magazinului Der Spiegel, el își exprima părerea că evreii, dacă ar fi un popor, acest popor ar fi o gloată nemernică, nenorocită (”wretched”).

Cât despre atitudinea sa față de Israel, e de-ajuns să amintim ura și disprețul lui față de Golda Meir și Menachem Begin (doi prim-miniștri ai Israelului), dar mai ales strânsa prietenie și colaborare cu Organizația de Eliberare a Palestinei (OEP) și, în primul rând, cu arhi-teroristul Yasser Arafat, pe care l-a invitat la Viena și l-a primit ca pe un conducător de stat.

Cel de al doilea exemplu este Bernie Sanders. Sper că numele lui e cunoscut cititorilor. Evreu, senator american, Sanders e un fervent susținător al campaniei de protest împotriva Israelului și a războiului din Gaza, considerându-l pe Netanyahu un extremist de dreapta și conducătorul unui guvern rasist.

5. Evreii ultrareligioși (haredim) și Israelul.

Acest subiect a fost atins în articolul scris de Mihai Vasilescu și de aceea voi încerca în câteva fraze să explic cum văd eu existența acestei largi minorități în viața de toate zilele a Israelului.

După părerea mea, sunt locuitori ai Israelului care au rămas evrei și nici măcar nu au încercat să devină israelieni.

Ceea ce se întâmplă în Israel de la începuturile scurtei sale istorii este tendința firească a cetățenilor de a crea un popor nou, poporul israelian, care se aseamănă cu cel evreu, dar nu se confundă cu el.

Cetățeanul israelian e și evreu, dar și (din ce în ce mai mult)… israelian. Aș îndrăzni chiar să declar că pentru cel puțin 50% dintre evreii de aici, apartenența la poporul israelian este mai importantă decât apartenența la iudaism.

Israelianul își iubește țara, participă activ la procesul de dezvoltare economică și o apără cu arma în mână. Israelianul poate fi religios, tradiționalist sau ateu, dar el este și rămâne israelian.

La cele de mai sus se adaugă faptul că 25% din cei care trăiesc în Israel nu sunt evrei, ci musulmani, cerchezi, druzi, creștini. În ultimul timp se aud din ce în ce mai multe voci din rândurile acestor minorități care se autodefinesc drept israelieni. O bună parte se înrolează în armată și nu puțini sunt cei care au murit pe câmpul de luptă, în apărarea țării.

Victimele măcelului din 7 octombrie 2023 nu au fost numai din rândurile populației evreiești din sudul țării, ci și zeci de arabi israelieni, pentru simplul motiv că în ochii teroriștilor ei erau în primul rând israelieni.

De aceea contrastul oferit de populația ultra-religioasă din Israel e evident și supărător. E vorba de peste un milion, adică cca 12% din populația țării. Jumătate din bărbații acestei comunități nu lucrează, deci nu produc. Procentul celor care se înrolează în armată e infim. Această populație vede în Israel nu o țară, un stat, o patrie a lor, ci locul cel mai apropiat de originea iudaismului ca religie. Această realitate este cu atât mai deranjantă când Israelul e în război și nevoia de mână de lucru sau de mână pe pușcă e mai stringentă ca oricând.

6. În final, câteva cuvinte privitoare la una din concluziile excelentului articol al d-lui Vasilescu: ”În timp ce s-ar putea ajunge la o înțelegere pentru pace între Israel și statele musulmane, în general și între sionism și naționalismul arab, în particular…”.

Teoretic, această idee ar trebui să aibă șanse de a se transforma în realitate. De fapt, dușmanul comun al Israelului și al statelor musulmane este existența unui Iran fundamentalist, agresiv, posesor al unor imense bogății naturale (petrol) și, în viitorul apropiat, membru al clubului nuclear mondial.

Piedica în calea acestei înțelegeri mutuale este pretenția țărilor musulmane de a vedea întâi statul palestinian luând naștere.

Or, ceea ce s-a întâmplat în 7 octombrie trecut reprezintă o lovitură cumplită dată oricărei intenții de a forma un stat palestinian pe malul de vest al Iordanului și/sau în Fâșia Gaza.

Barbarismul acelei zile, urmat de ceea ce trupele israeliene au descoperit în Gaza de-a lungul avansării și ocupării acestui teritoriu, indică exact ce se poate întâmpla într-un stat palestinian independent, fundamentalist și… dependent de voința Iranului.

Citându-l pe Yair Lapid, fost prim-ministru al Israelului (cu care personal sunt perfect de acord), evenimentele din 7 octombrie 2023 îi obligă pe palestinieni să dovedească că sunt în stare să creeze un stat, o patrie a lor, demilitarizat, și fără orice urmă de intenție de a ataca Israelul.

Din păcate, această situație ideală nu se vede la orizont (prima manifestare de doliu după dispariția lui Sinwar, capul teroriștilor din Gaza, a fost organizată de Autoritatea Palestiniană, organismul care conduce treburile în teritoriul la vest de Iordan).

***

Mi-a plăcut mult articolul lui Mihai Vasilescu, o trecere în revistă a unor aspecte istorice și religioase extrem de importante nu numai pentru cei care respiră aerul Țării Sfinte, ci și pentru cei interesați să înțeleagă mai bine o situație încâlcită, complicată, dar până la urmă devenită inteligibilă cu ajutorul unui condei talentat.

Mulțumesc, d-le Mihai Vasilescu.

Gabriel Ben Meron