Pentru noi, evreii, toamna e un început. E timpul când îți amintești, căci nu poate începe nimic nou fără ceea ce a fost. Pentru mine e un moment al reculegerii. Este timpul mirosurilor. Regăsesc în mirosuri ceea ce cred că am trăit, că m-a alcătuit. Mirosul mamei: un amestec de săpun și nicotină. Tata nu are miros, el nu există în colecția aceasta. Bunica: lavandă și coaja de lămâie din minunatele ei prăjituri. Bunicul, veșnic îngrijorat de pericolul bolilor, miroase a Diana, un spirt mentolat care purifica totul. Orașul vacanțelor la ei miroase a pivnițe pline cu lemne, cărbuni și cartofi. Imensele plăpumi de puf înfățate cu damasc alb miros a scrobeală. E un miros curat și dulceag. Bucătăria miroase a supă făcută din găina adusă ca o matroană în coș, respectată cu evlavie înainte de a fi sacrificată. Se mai simte o urmă de pene opărite, dar predomină mirosul promițător de gust auriu și cald, dătător de putere precum numele supei.

Când aveam vreo patru ani ne-am mutat din camera subînchiriată într-o garsonieră. Acum eram singuri, dar era foarte strâmt, așa că pătuțul meu și-a găsit locul în bucătăria relativ spațioasă. Atunci ai mei au adus o fetișcană de vreo 14-15 ani de la Praid, din secuime, să aibă grijă de mine când ei lucrau sau ieșeau serile la restaurante, la teatru sau alte distracții. Fata se culca doar după ce toată lumea se retrăgea. Atunci scotea din cămară patul rusesc de campanie, îl deschidea, își așternea, se așeza în cămașa mare de noapte pe marginea patului, își despletea cozile și se pieptăna temeinic. Apoi aduna cu mânuțele-i durdulii părul rămas în pieptăn, îl făcea ghemotoc și-l arunca pe ușița sobei în foc. Mirosul acesta de pârlit e mirosul rugăciunilor de seară ale Jușcăi. Așa miroase credința.

Și mirosul uleiului în care s-a prăjit crapul pane, parfumul prăjiturii cu miere, al lacului cu care a fost dat parchetul este mirosul prieteniei din clasele primare. Așa mirosea la vecini. Acele vremuri mai miros și a petrol sau motorină cu care se tratau podelele din clasele școlii. Mai miroase a canalizare, mai bine zis a lipsă de ea. Străduțele din cartierul de la marginea orașului, în vecinătatea cărora se construiseră blocurile noastre, purtau la mijlocul lor apa murdară din maghernițe. Mai mirosea copilăria aceasta mai conștientă a vinete, ardei copți pentru zacuscă, a sânge cald și piele pârlită a porcului tăiat sub nucul dintre blocuri. Și zahăr ars și mirosul parfumului lui tanti S. din sala scărilor și mirosul reavăn de cartofi și morcovi, dar și miros de afumat care emana din găurile de aerisire ale cămărilor ce dădeau în sala scărilor. Mirosul de usturoi și apă stătută, lâncedă, al patinoarului din parcul central, unde cred că se punea ceva în apă ca să înghețe mai repede. Mirosul ăsta promitea obraji roșii, veselie, viteză, prietenii neașteptate și… vânătăi. Și mirosul mâlului din Someș este cel al jocului de-a Băieții din strada Pál. Încă eram copil când fericirea mirosea a gumă de mestecat din pachet primit din Israel, un miros artificial, dulceag cu nume magice ca Bazooka Joe sau Juicy fruit sau Spearmint sau Girl, pe care le mestecam până ce ne dureau maxilarele, iar prietenele cereau să suflăm spre ele să simtă măcar cu nasul…

Adolescența are și ea un parfum aparte. Miroase a liliac furat, dar și a transpirație necontrolată, a uniforme de la magazinul Tineretului, miroase amărui și răcoros ca un caliciu de lalea din grădinile altora, interzise, precum părerile personale. Mai miroase a reviste străine, scoase cu relații din Biblioteca Universității. Și miroase a primul Kent amestecat cu miros de gunoi și putregai de după poarta unde ne ascundeam să fumăm. Anii liceului poartă mirosul de tămâie al bisericii reformate unde chiuleam sau de crizanteme din cimitirul central. Miroase amețitor a tei, a frunze putrede, a cafea rea cu năut, a frică acră, dar și a speranță. Cum miroase speranța? Miroase ca aerul curat după o ploaie de vară, puțin a praf așezat pe asfaltul cald, puțin a frunze ruginite înainte de vreme, puțin a iarbă înaltă cosită și lăsată pe deal, puțin a abur de locomotivă care merge, probabil, spre o graniță fără oprire, poate miroase a săpunul Rexona sau Lux, a magazinul Intershop, a covoare ,,persane” de Cisnădie din același magazin… Cum miroase libertatea? Libertatea nu are un miros anume. Miroase a curat, a rufe puse pe frânghie la uscat, a câmp plin de maci, a cafea adevărată, a cărți neinterzise, tocmai deschise, libertatea miroase a speranță împlinită. Libertatea este și are pentru fiecare parfumul preferat.

Vera Medrea