La Brno, în Republica Cehă, unde e stabilit de ani buni, fiul nostru cel mare are prin curte vreo patru pisici. Una din ele e privilegiata familiei. Vine și pleacă oricând vrea. Face exact ce facem noi la hotel, unde ne reîntoarcem de câte ori simțim nevoia. În rest, hălăduim ca să vedem cât mai multe obiective turistice.
Privilegiata duce o viață după pofta inimii. În casă are doar câteva restricții pe care le respectă cu rigurozitate. Este cea din fotografia de mai jos.

Privilegiul și l-a tras de la faptul că a fost foarte bolnavă, a avut un virus care a putut fi răpus numai după un tratament îndelungat. La una din consultații l-a zgâriat chiar pe binefăcătorul ei. Vina o purta numai fiul meu. Și i-am spus-o în față. Nu a pregătit-o psihologic, explicându-i detaliat pentru ce e supusă unor constrângeri într-o incintă medicală! Ca să nu fie agresivă și să nu mai pună ghearele în acțiune, a fost sedată.
Acum, după repetate tratamente și după îndelungate monitorizări, e bine. A ajuns în situația să le privească pe suratele ei cu condescendență, acceptând să-și petreacă timpul și cu ele, în loc să huzurească prin casă. Are nevoie să se simtă liberă, fie și cu un confort diminuat. Eu o înțeleg pe deplin.
Dar nu despre ea voiam să vă povestesc, ci despre pisica din imaginea următoare, pictată de natură în roșcat, alb și negru. Trei Culori îi va fi numele în povestea mea.

Cu totul întâmplător, Trei culori a rămas gestantă. Când a ajuns aproape de termen, și-a improvizat pe undeva, prin curte, o „maternitate” și a fătat doi pisoiași drăgălași. Le-o fi avut moașe pe celelalte trei? Doar ele știu.
Își alăpta puii cu multă afecțiune și își îndeplinea rolul de mamă fără să i se poată aduce vreun reproș. Numai că, într-o zi fatidică, i-a pierdut din vedere pentru scurt timp. Deveniseră sprinteni și în joacă exersau mici escapade. Revenirea puilor lângă mamă a întârziat suficient ca Trei culori să intre în panica specifică mamelor. Ce să facă? Cui să se adreseze (?) dacă nu familiei care le găzduia prietena și de la care aflase că aceștia sunt oameni foarte de treabă. Dar cum să facă? Presupun că au sfătuit-o și celelalte sau poate din instinct a început să miaune un plânset pisicesc, încât a ridicat toată zona în picioare. Cum s-o liniștești? Pentru ea singura și ultima soluție era să miaune un plâns echivalent cu chemarea puilor.
Treceau orele și nu se producea o schimbare nici în bine, nici în mai rău. De nicăieri nu apărea niciun pisoiaș, cu toate căutările membrilor familiei prin vecinătate. Incinta curții fusese „măturată” centimetru cu centimetru. Și, aflați de la mine, căutările au fost făcute cu multă responsabilitate.
Totuși, membrii casei unde se produsese evenimentul nedorit voiau „liniște la galerie” sau, mai curând, înduioșați de jalea manifestată de proaspăta mămică, au lăsat căutarea prin tufișuri și s-au hotărât să treacă la mijloace tehnice. Au înregistrat cu telefonul plânsetul mamei, ajunsă în prag de depresie severă. Nu a fost greu, glasul mamei se auzea clar în orice colț al curții. Apoi au plecat în grup organizat în căutare de pisoi pierduți.
Prin vecinătate, în locurile din unde aceștia s-ar fi putut refugia, au dat drumul înregistrării miorlăiturilor vrednice de toată mila. Niciun feedback, ca să rămânem în termenii tehnologiilor de ultimă generație. Doar era căutată tot o ultimă generație, dar de pisoiași. Strada a fost parcursă ca la o scanare, dar fără niciun rezultat.
A doua zi, minune! Dintr-un tufiș a ieșit un pisoiaș atras de „glasul” mamei. Înregistrarea s-a dovedit eficientă în a ține locul glasului sângelui! Căutătorii erau la două-trei secunde distanță de a-l captura, dar, fiind noapte, zgomotul cercetășiei a fost auzit de o locatară, care, crezând că va prinde niște intruși, a ieșit inopinat din casă, făcând zgomot. Fatalitate! Puiul, speriat, nu s-a mai lăsat prins și a fugit sub o mașină aflată într-o parcare din apropiere. Locatara a aflat care e tărășenia și și-a regretat amarnic curiozitatea manifestată prea brusc. S-au continuat încercările de salvare a puiului, dar acesta a zbughit-o speriat într-o curte.
S-a revenit la bază și s-a reanalizat noua situație. Greul de-abia acum s-a conturat. S-a ales un plan de luptă de care nimeni nu se îndoia că va da rezultate. Știți doar cum e, nu pleci la luptă, dacă nu te vezi învingător.
De această dată s-a recurs la cușca de transport cu care Privilegiata fusese de nenumărate ori dusă la cabinetul medical și vânătoarea de pisoi rătăciți a reînceput, folosind noua strategie și noua dotare. Speranțele au crescut. Grupul de salvare a ajuns în locul unde puiul a fost văzut pentru ultima dată. S-a dat drumul la aparat și s-a făcut liniște, exact ca într-o sală de concert, când auditoriul participă prin tăcere la reușita evenimentului.
Teama căutătorilor era să nu se captureze altceva, să nu se ajungă la pierderi colaterale. Nimeni nu dorea amenzi pentru prinderea unor pisoi străini. Dar, în acea seară, toate astrele s-au mișcat în favoarea grupului de cercetași, ca și în favoarea mamei și a unuia din puii ei. Privat de atâtea zile de blana mamei, cu ultime puteri, el a ieșit din zona de refugiu și a intrat în cușcă, îndreptându-se spre „glasul sângelui” care era difuzat neîntrerupt. A rămas, totuși, o pierdere: puiul pereche. Acesta a mai fost căutat o vreme, dar s-a renunțat, pentru că trecuseră multe zile de la dispariție. Regretul de a nu-l fi găsit a fost înlocuit cu speranța că cineva l-a văzut și l-a înfiat. „Hai să punem binele înainte!”, cum spune o vorbă din bătrâni.

Epilog:
Pisoiașul salvat, crescând și căpătând independență față de mamă, a fost luat de o prietenă a familiei, care mai avea un motan. Plecarea lui la altă gazdă s-a produs după ce s-a văzut clar că mama nu mai manifesta grijă pentru el. Puiul se descurca și singur. Trei culori a fost de acord ca pisoiul să-și ia viața în propriile lăbuțe, manifestându-se ca orice mamă iubitoare. A fost responsabilă pentru puii ei numai atâta timp cât i-a alăptat.
Credit Foto: Elena Stoican

Elena Stoican
Brno, 9 octombrie 2024