După cum s-a dovedit, majoritatea covârşitoare a cetăţenilor neevrei au dat dovadă de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de concitadinii lor evrei (chiar vecini şi cunoştinţe) supuşi prigoanei, spolierii, ghetoizării şi deportării în lagărele de exterminare. Totuşi, în mai toate ţările unde funcţionau legile rasiale şi evreii erau în primejdie de moarte, s-au găsit şi Oameni (cu O mare) care s-au împotrivit acestui curent, ajutându-şi semenii evrei să supravieţuiască, chiar dacă asta însemna înfruntarea unor riscuri importante, precum pedeapsa capitală sau deportarea în lagărele naziste.

Acum, în preajma zilei de 27 ianuarie,  Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului, e bine să ne amintim de salvatorii evreilor.

Titlul de Drept între Popoare a fost instituit pentru a-i onora pe aceşti ne-evrei temerari şi este acordat de către Memorialul Yad Vashem din Ierusalim, fiind o îndatorire înscrisă printre obiectivele acestei instituţii, încă de la înfiinţarea sa, în 1952. Punerea efectivă în practică a acestei directive a început în 1963, după procesul lui Eichmann, când Israelul a dorit să arate că alături de descoperirea şi pedepsirea celor care s-au făcut vinovaţi pentru exterminarea evreilor, vrea să-i omagieze pe cei care, în cele mai negre vremuri ale istoriei, şi-au păstrat omenia, ajutându-şi semenii evrei.

Potrivit statisticii din 2023, de-a lungul celor şaizeci de ani de când se acordă acest titlu, el a fost conferit unui număr de 28.486 de persoane, din 47 de ţări.

Titlul de Drept între Popoare se acordă potrivit regulilor stabilite de o comisie specială, instituită în 1963 şi prezidată de un membru al Curţii Supreme a Israelului. Cei îndrituiți la acest titlu trebuie să fie ne-evrei şi să-şi fi riscat viaţa, libertatea, siguranţa sau poziţia pentru a salva unul sau mai mulţi evrei aflaţi în primejdie de moarte sau deportare, fără să fi pretins în schimb niciun fel de recompensă materială.

Potrivit legii, Statul Israel asigură anumite drepturi persoanelor care deţin acest titlu, printre care cetăţenia de onoare şi anumite beneficii materiale: pensie, îngrijire medicală, etc.

Conferirea titlului se face în urma unei propuneri nominale, însoţite de o mărturie a celui salvat, dovedită de documente oficiale sau alte probe concludente. Dacă înainte de 1989, numărul persoanelor din ţările blocului comunist distinse cu titlul de Drept între Popoare a fost destul de redus (din cauza restricţiilor specifice regimurilor şi relaţiilor tensionate cu Israelul), după 1989 acest număr a sporit, însă cu trecerea timpului, documentarea şi verificarea acestor informaţii a devenit tot mai anevoioasă, atât salvatorii, cât și cei salvaţi au îmbătrânit şi au decedat, astfel încât multe titluri au fost conferite post-mortem.

Potrivit statisticii din 2023, Ungaria număra 884 de Drepţi între Popoare şi România, 80. Dau aceste exemple întrucât cei care au salvat evrei din Transilvania de Nord puteau proveni din ambele ţări.

Cu siguranţă au fost mai mulţi salvatori care ar fi corespuns criteriilor şi ar fi intrat în panteonul Drepţilor între Popoare, dar nu mai există martori, nici documente suficiente care să ateste acţiunile lor şi, uneori, nu li se mai cunoaşte nici măcar numele. Este şi cazul pe care îl voi relata în continuare.

În 3 septembrie 1944, în subsolul Sanatoriului Park din Cluj se năştea un băieţel evreu. Clujul se afla sub ocupaţie germană şi fusese „curăţat de evrei” încă din prima decadă a lunii iunie, când ghetoul de la fabrica de cărămizi fusese golit, cei peste 18.000 de evrei din oraş şi din împrejurimi fiind deportaţi la Auschwitz. În următoarele luni majoritatea covârşitoare a evreilor clandestini din Cluj fuseseră denunţaţi şi arestaţi. Şi totuşi, în 3 septembrie 1944 o evreică dădea naştere unui băieţel! Este vorba de Robert Schwartz (1944-2023), viitorul preşedinte al Comunităţii Evreilor Cluj între anii 2010-2023.

Povestea salvării mamei şi a copilului pe care îl purta în pântece mi-a relatat-o însuși Robert Schawrtz, într-un interviu lung care avea să fie baza primului film documentar din ciclul „Copii supravieţuitori ai Holocaustului din Transilvania de Nord”, un proiect iniţiat de mine şi realizat împreună cu colegii de la TVR Cluj.

Robert Schwartz a rămas orfan de ambii părinţi încă din liceu (anii 1960) şi ştia destul de puţin despre amănuntele salvării mamei sale, a conjuncturii în care s-a născut, întrucât – ca majoritatea părinţilor traumatizaţi de Holocaust – în primii ani nu prea povesteau cele îndurate. Totuşi, din cele relatate de el s-a desprins limpede acţiunea temerară a salvatorilor: doi medici din armata maghiară.

Când medicul Árpád Schwartz a fost chemat să efectueze munca obligatorie pentru evrei, din cadrul armatei maghiare, soţia sa – potrivit reglementărilor în vigoare – a rămas în locuinţa de pe strada Csáky István (actuala Şt.O.Iosif) nr.1.

Doctorul Schwartz era sanitar în cadrul unei unităţi care efectua lucrări de construcţii la calea ferată pe ruta Cluj-Dej-Câţcău şi comandantul său îl trimitea destul de des la Cluj (escortat de un cadru militar) ca să achiziţioneze materiale sanitare. Uneori, cu aceste ocazii, putea să-şi viziteze şi soţia. La un moment dat, în locuinţa familiei Schwartz au fost încartiruiţi doi ofiţeri maghiari – doi medici militari, din câte ştia Robert Schwartz – care au stabilit relaţii cordiale cu gazdele.

În mai 1944, când doctorul Schwartz a fost să-şi viziteze soţia, nu a mai găsit-o acasă, fiind deja internată în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Ştiindu-şi soţia însărcinată, era foarte îngrijorat şi, probabil, i-a rugat pe cei doi medici militari să întreprindă ceva pentru salvarea ei.

Curând, cu prilejul altei deplasări pentru achiziţionarea de medicamente, doctorul Schwartz a fost dat jos din tren cu forţa şi apoi deportat la Auschwitz, fără a şti nimic de soarta soției sale.

Cei doi medici militari au reuşit – nu se ştie prin ce diligenţe – s-o scoată pe Márta Schwartz din ghetou şi i-au amenajat o ascunzătoare în subsolul casei unde locuise, asigurându-i cele necesare supravieţuirii.

Când a venit sorocul naşterii, au organizat transportarea ei la Sanatoriul Park. Márta Schwartz a dat naştere băieţelului ei în subsolul sanatoriului, beneficiind de asistenţă medicală. În mod interesant, copilul născut la sanatoriu a fost înregistrat şi apoi declarat la primărie sub numele de Árpád Schwartz, de religie israelită! După obiceiul evreiesc, mama îi dăduse băiatului prenumele tatălui de la care nu mai avea nicio veste şi îl credea decedat.

În aceeaşi zi lăuza şi nou-născutul au fost duşi înapoi în ascunzătoarea din pivniţa boltită a casei de pe strada Csáky, unde au rămas până la începutul lunii octombrie, când a avut loc eliberarea Clujului.

Probabil că vecinii ştiau de existenţa lor, dar nu i-au denunţat – Robert Schwartz crede că acest lucru se datora prezenţei medicilor militari. Cine să denunţe nişte ofiţeri maghiari?!

Doctorul Árpád Schwartz, eliberat la Ebensee, a mai rămas o vreme în lagăr, îngrijind deţinuţii bolnavi, alături de medicii americani. Aceştia i-au spus că sigur soţia lui a fost ucisă la Auschwitz, ca toate celelalte femei însărcinate, aşa că nu avea rost să se întoarcă în Transilvania, ar fi mai bine să plece să lucreze în America. Totuşi, el a revenit la Cluj – ca atâţia alţi deţinuţi eliberaţi care nădăjduiau că vor găsi măcar o rudă, în viaţă.

Spre uriaşa lui surpriză, în locuinţa de pe strada Csáky nr.1 l-a întâmpinat frumoasa lui soţie, în braţe cu un copilaş: băieţelul lor! Familia Schwartz a fost una dintre foarte puţinele familii clujene ai cărei membri au supravieţuit cu toţii… Peste un răstimp părinţii au obţinut schimbarea oficială a prenumelui Árpád în Robert, respectând obiceiul evreiesc de a nu da copilului numele unui părinte în viaţă.

Au trecut anii; din păcate, Árpád şi Márta Schwartz au plecat la cele veşnice la o vârstă relativ tânără, Robert trebuind să-şi facă un rost de unul singur. A studiat chimia, şi-a susţinut doctoratul şi a devenit un cercetător de marcă. Nu a mai avut răgazul să se intereseze de soarta celor doi medici militari care salvaseră viaţa mamei sale şi, implicit, a lui. Poate că nici nu mai avea de unde să afle numele lor, din moment ce părinţii lui nu mai trăiau, iar cei doi părăsiseră Clujul odată cu retragerea armatei maghiare, în octombrie 1944.

Cei doi medici militari îndeplineau exact criteriile pentru acordarea titlului de Drept între Popoare: au salvat viaţa unei evreice însărcinate, care sigur ar fi fost ucisă la Auschwitz, au ajutat-o să se ascundă şi să dea naştere, în siguranţă, fiului ei. E posibil să fi avut conexiunile cele mai potrivite, dar e imposibil să nu-şi fi riscat, totuşi, poziţia.

În 2022, când am realizat interviul şi apoi filmul, era puţin probabil ca ei să mai fi trăit, dar li s-ar fi putut conferi post-mortem titlul de Drept între Popoare, dacă am fi ştiut numele lor.

M-am adresat arhivelor militare din Ungaria, dându-le datele pe care le aveam: că în mai 1944 fuseseră medici militari la Cluj, încartiruiți pe strada Csáky nr.1. Aceste informaţii erau total insuficiente, pentru că arhivele de la Budapesta nu deţineau listele cu medicii militari din Cluj – se pierduseră odată cu retragerea trupelor – iar spitalul militar din Cluj nu deţinea arhive din perioada războiului, când fusese spital al armatei maghiare. Nu mai era de găsit nici cartea de imobil din anii 1940, a casei unde locuiseră.

Cine ştie ce s-a întâmplat după război cu cei doi salvatori anonimi, doi Oameni de Omenie… Binecuvântată fie amintirea numelor lor necunoscute!

Bibliografie:

https://www.yadvashem.org/righteous/about-the-program/honoring-the-righteous.html

https://www.jewishvirtuallibrary.org/statistical-breakdown-of-the-righteous-gentiles

Interviu inedit, cu Robert Schwartz realizat în vara anului 2021, pentru proiectul „Copii supravieţuitori ai Holocaustului din Transilvania de Nord”.

Sursă fotografii:

Foto colaj. Andrea Ghiţă

Fotografie din arhiva personală a lui Robert Schwartz.

Andrea Ghiţă