După ce în paginile revistei Baabel au apărut mai multe articole despre Mozart, de data aceasta mi-am propus să povestesc despre o figură mai puțin cunoscută: Lorenzo da Ponte, cel care a scris textele pentru trei dintre operele marelui maestru: Le nozze di Figaro, Don Giovanni și Così fan tutte. 

Și eu auzisem de el doar tangențial, până când l-am găsit ca personaj într-un roman despre Mozart: Die Nacht des Don Juan (Noaptea lui Don Juan) de Hanns-Josef Ortheil.  E clar că autorul are o părerea cât se poate de proastă despre da Ponte.  În roman, Mozart e foarte nemulțumit de textul serenadei din Don Giovanni:

Azi dimineață da Ponte i-a adus în sfârșit textul serenadei.  Cum era și de așteptat, era stupid, ceva despre o guriță dulce, o inimă de zahăr și apoi ceva despre o dorință nestăvilită și cererea repetată ca frumoasa să vină la fereastră, să vină în sfârșit la fereastră…  Vrăjit, cântă serenada la clavecin și îngână cuvintele stupide ale lui da Ponte.  Muzica era bună, iar textul, cu toată bolboroseala despre zahăr și miere, va trece probabil neobservat.

.

Gurița ta e dulce, mai dulce ca mierea, o inimă de zahăr…

Și cum Ortheil nu este numai un romancier talentat, ci și un muzicolog de renume, specialist în viața și opera lui Mozart, probabil că afirmațiile lui ar trebui luate în serios.

Lorenzo da Ponte (1749 – 1838) a fost o figură cât se poate de controversată.  Despre viața lui se cunosc multe amănunte, pentru că a lăsat în urmă o carte de memorii (despre care se spune că amănuntele cele mai importante sunt cele care lipsesc!) și a fost pomenit și de alții care l-au cunoscut, de pildă prietenul său Casanova.  Numai ca exemplu, iată tot ce găsește de cuviință să scrie despre opera Don Giovanni: A fost o perioadă în care lucra câte douăsprezece ore pe zi, pentru că scria în paralel la trei comenzi diferite.  Și când voia un pic de distracție, suna din clopoțel și o chema pe fiica gazdei, o fetișcană adorabilă de 16 ani.  „La început venea foarte des, dar mai târziu am chemat-o mai rar, ca să nu pierd prea mult timp cu amorous nonsense.” Viața lui pare un roman picaresc, un șir nesfârșit de aventuri, dificultăți, încurcături…

S-a născut într-un orășel de lângă Veneția și era… evreu – admit asta cu jumătate de gură, pentru că nu ne-a prea făcut cinste.  Când mama lui a murit și tatăl a dorit să ia de soție o femeie catolică, s-a convertit împreună cu cei trei fii ai săi – Lorenzo avea atunci 14 ani.  Partea bună a fost că episcopul care i-a convertit s-a ocupat de educația băieților și astfel Lorenzo a urmat seminarul, ajungând diacon și profesor de literatură.  La 24 de ani s-a stabilit la Veneția.  Era poet și preda italiana, franceza și latina.

Dar viața liniștită nu era de el.  Era un afemeiat notoriu și își petrecea nopțile cu jocuri de noroc.  Cu toate că era preot, avea o amantă și trăia cu ea în văzul lumii, au avut chiar doi copii.  Poate că nici alți prelați nu erau „ușă de biserică”, dar nici chiar așa!  A fost arestat, judecat și exilat.  Așa au început aproape 60 de ani de peregrinări.

Cu puțin noroc, poate că și în străinătate ar fi putut să trăiască bine.  Italia era pe atunci centrul culturii și mai ales al muzicii europene, toată lumea cânta în italiană și nu puțini îl admirau.  S-a stabilit la Viena, unde împăratul l-a numit poet de curte.  A primit și postul de libretist al Teatrului Italian din Viena, unde a colaborat cu diverși compozitori ai vremii, printre care Salieri, și, mai ales, Mozart – dar, precum am văzut, și aici numele lui a fost legat de povești amoroase ilicite și de scandaluri.

Din toate libretele pe care le-a scris, puține sunt cu adevărat originale (unul din ele este Così fan tutte), în general s-a mărginit să adapteze opere literare existente.  În cazul lui Figaro, s-a bazat, desigur, pe piesa lui Beaumarchais care se bucura de un foarte mare succes pe vremea aceea.  Iar Don Giovanni se bazează pe o poveste spaniolă despre Don Juan, desfrânatul care și-a primit pedeapsa.  Motivul apare deja cu un secol și jumătate mai devreme, într-o piesă de teatru, fiind apoi preluat de Molière, Lord Byron și de mulți alții.  Oare da Ponte era conștient cât de mult semăna el însuși cu personajul Don Giovanni?

În 1790, odată cu moartea împăratului Iosif al II-lea, da Ponte a căzut în dizgrație, și-a pierdut postul de poet al curții și s-a văzut nevoit să plece din nou în pribegie, să-și încerce norocul la curtea Franței – regina Maria Antoaneta era sora protectorului său, Iosif al II-ea.  Numai că între timp Revoluția Franceză era în toi și la sfatul prietenului său, Casanova, a înțeles că era mai prudent să renunțe și să plece la Londra.

Acolo a început de la zero, scrisoarea de recomandație adresată Mariei Antoaneta nu-i era de niciun folos.  A avut felurite ocupații: băcan, profesor de italiană, a publicat cărți, până când în 1803 a fost angajat ca libretist la King’s Theatre din Londra.  Între timp avea deja familie, trăia cu Nancy Grahl (dar nici pe ea nu a catadicsit să o ia de soție!) și avea patru copii.  Toate încercările lui de a-și asigura o existență cât de cât decentă au eșuat și până la urmă a fost nevoit să fugă împreună cu ai săi în America, lăsând în urmă un morman de datorii.  Avea 56 de ani.

În SUA, Lorenzo da Ponte este cunoscut mai ales ca unul dintre întemeietorii vieții muzicale americane.  Dar a fost nevoit să înceapă din nou de la zero și la vârsta lui acest lucru nu mai era deloc simplu.  A avut felurite afaceri la New York și în Pennsylvania: o băcănie, apoi o librărie, a dat ore particulare, a fost organist la catedrala St. Patrick…  Un prieten i-a procurat un post de profesor de literatură italiană la Universitatea Columbia, dar postul nu era plătit, studenții trebuiau să plătească și studenți interesați nu prea erau…  

În sfârșit a ajuns înapoi în elementul său, lucrând ca impresar.  El a întemeiat o trupă și a prezentat primele spectacole de operă la New York.  Tot el a construit prima clădire a Operei Italiene din New York, în 1833.  Succesul a fost enorm: încă nu exista nici cinematograf și nici televiziune, iar teatrul și opera erau distracții populare foarte gustate.  Dar cum el nu se prea pricepea la afaceri, după doi ani compania a dat faliment și clădirea a fost vândută, devenind Teatrul Național.  Din păcate, clădirea nu mai există: după două incendii în cinci ani, ea a fost demolată.  Nici Opera Italiană din New York nu mai există, dar ea a fost predecesoarea Academiei de Muzică și a Metropolitan Opera. 

Când s-a stins din viață, la 89 de ani, Lorenzo da Ponte era considerat unul din cetățenii de frunte ai orașului New York și a avut parte de o înmormântare fastuoasă dar… mormântul lui nu mai există.  La un moment dat, cimitirul a fost desființat, osemintele au fost transferate în alt cimitir și s-au pierdut.  Tot ce a rămas este un monument în amintirea lui.

Și atunci mă întreb: să fi fost Lorenzo da Ponte chiar așa un prostănac cum ni-l prezintă romancierul Hanns-Joseph Ortheil?  Cred că totuși exagera.

Hava Oren

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Lorenzo_Da_Ponte

Hanns-Joseph Ortheil, Die Nacht des Don Juan, btb Verlag, 2002

Memoirs of Lorenzo da Ponte, Dover Publications, inc., New York, 1967

Sursa ilustrațiilor:

1.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lorenzo_da_Ponte.jpg Michele Pekenino (engraver, 19th century) after Nathaniel Rogers (American, 1788-1844), Public domain, via Wikimedia Commons

2.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Canaletto,_Veduta_del_Palazzo_Ducale.jpg Canaletto, Public domain, via Wikimedia Commons

3.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Samuel_Morse_zugeschrieben_Lorenzo_Da_Ponte_New_York_Yacht_Club_Detail.jpg Thomas Morse, Public domain, via Wikimedia Commons

4.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Italian_Opera_House,_Later_National_Theatre,_Leonard_Street,_New_York,_1833,_Lorenzo_Da_Ponte_Company.jpg https://name.umdl.umich.edu/acw8433.1-08.191, Public domain, via Wikimedia Commons