O mărturisire: ”scheletul” acestui articol era deja pregătit. L-am conceput miercurea trecută, pe malul Mării Galileei, într-o oră de perfectă liniște, în mijlocul unui peisaj care nu cerea decât contemplare. Joi ne-am despărțit de prietenii cu care petrecem anual trei zile de vacanță în nordul țării, nu înainte de a stabili data viitoare întâlniri, și ne-am întors acasă.

Asta a fost joi la prânz. Noaptea, la ora 3.00, am aflat că a început războiul, mai precis că războiul început acum 20 luni s-a extins spre Iran. Vineri dimineață nu am mai răsfoit cotidianul la care suntem abonați… Știri vechi, fără importanță…

Nu intenționez să mă transform în corespondent de război. Cine dorește amănunte despre cum se omoară oamenii între ei în această regiune blestemată de soartă va găsi surse de informare mult mai precise și mai extinse. În cele ce urmează aș dori să prezint – așa cum văd eu – locul dictaturii în istoria omenirii, pentru că, de fapt, conflictul actual între Israel și Iran este un conflict între libertate și dictatură.

Iranul nu e o simplă dictatură. Conducerea iraniană încearcă să transforme țara într-o putere regională, dar în realitate, eforturile sunt îndreptate spre întemeierea unui viitor imperiu mondial, aidoma celui Otoman.

Și cum dictaturile nu sunt bine văzute în lume (to say the least!), singura apărare împotriva inamicilor din afară e bomba atomică. Exemplul Coreei de Nord e edificator. Dictatura de familie în acea jumătate de țară ar fi dispărut demult, dacă despoții nu ar fi înzestrat-o cu câteva bombe atomice și de atunci nimeni, nici măcar marea Americă, nu îndrăznește să amenințe, darămite să atace.

Exemplul coreean e molipsitor și ayatollahii iranieni chiar au luat ”boala”. Primul obstacol în calea viitoarelor cuceriri e Israelul, ”Micul Satan”, cum îl denumesc ei. Prin urmare, sfidând Carta ONU, care prevede excluderea din organizație a unui stat care amenință existența altuia, Iranul s-a pregătit de război.

Nu direct, ferească Dumnezeu, cel puțin nu de la început. Iranul a creat proxies: Hezbollah în Liban, Hamas în Gaza, Huthi în Yemen și milițiile pro iraniene în Irak. Acestea trebuiau să înceapă distrugerea statului evreu și în funcție de rezultat, putea urma intervenția directă a armatei iraniene. Și, între timp, pentru orice eventualitate, Iranul trebuia să fie imunizat împotriva atacurilor din afară, ”medicamentul” de rigoare fiind arma atomică. Aceasta este, pe scurt, explicația a ceea ce se întâmplă în aceste zile.

Fiind o dictatură extrem de periculoasă din cauza fanatismului religios, într-o țară bogată în petrol și cu o populație de 92 milioane, nu exista altă soluție decât oprirea înarmării nucleare.

(N.B. Hitler nu avea resursele Iranului și poporul german, așa îndoctrinat cum era, nu era fanatic. Naziștii nu au spintecat burțile femeilor însărcinate ca să omoare prunci nenăscuți!)

La ora scrierii acestor rânduri, suntem în plin război și nimeni nu știe cum și mai ales când se va termina. De aceea, ”raportul” despre ce se întâmplă în jurul meu se încheie aici. Dar omul trebuie să învețe lecțiile trecutului, pentru a găsi soluții la problemele actuale. De aceea aș dori să lărgesc subiectul și să prezint anumite date și păreri despre locul dictaturilor în istorie. Dar să ne întoarcem la Iran.

În lumea întreagă se vorbește despre pericolul pe care îl reprezintă Iranul fundamentalist asupra a tot ce nu e… fundamentalism islamic. Și unul din principalele puncte de discuție este întrebarea cum poate fi transformat Iranul totalitar dintr-o cumplită durere de cap, într-un detaliu istoric demult apus. Se vorbește tot mai mult despre posibilitatea unei răzvrătiri interne, a unei răscoale a maselor care trăiesc în sărăcie, lipsite de libertate, și care nu-și pot închipui un viitor mai bun, atât timp cât rămâne la putere regimul actual. Sancțiunile economice, situația monedei iraniene, îndelungata izolare politică și economică a Iranului, toate la un loc creează un fel de optimism care, de fapt, ascunde dorința aprigă a lumii libere de a vedea sfârșitul fundamentalismului iranian fără a mișca un deget și fără a trage un foc de pușcă.

Toți sunt împotriva Iranului de azi, dar nimeni nu face nimic pentru a termina o situație extrem de periculoasă. Un acord americano-iranian nu va face decât să amâne cu câțiva ani apariția bombei atomice în arsenalul ayatollahilor. Toată lumea liberă se așteaptă ca poporul iranian să-și rezolve singur problema și astfel pericolul fundamentalismului islamic, poposit în Iran, să dispară o dată pentru totdeauna.

Ei bine, pe baza experienței mele îndelungate, îmi permit să declar că în Iran, șansele unei răzmerițe populare de succes sunt practic nule, cel puțin în deceniile următoare. Teoria mea spune că o dictatură poate reuși pe termen lung numai în țări în care populația nu a cunoscut niciodată o democrație viabilă.

Exemplul clasic este Rusia. De când se știe, mujicul rus a trăit într-o țară despotică. Practic, ţarismul a fost înlocuit de bolşevism şi apoi de putinism. Cetățeanul rus nu are niciun cuvânt de spus și chiar dacă pare să-l aibă (la alegeri se prezintă 7-8 partide), rezultatul e același, iar cei care se opun au o soartă foarte asemănătoare cu cea a cetățeanului răzvrătit pe vremea atotbiruitoarei Uniuni Sovietice.

În absența unei tradiții democratice, Franței i-a trebuit aproape un secol după Revoluția din 1789, pentru a instaura un regim democratic stabil, dar succesul revoluției a făcut ca poporul francez să fi simțit deja gustul democrației, chiar dacă numai pentru câțiva ani.

Aproape singura țară europeană care nu a cunoscut despotismul în ultimele secole e Anglia, promotoarea monarhiei constituționale, în care regele nu are putere de dictator. Vă puteți închipui Anglia pradă unui sistem totalitar?!

Un alt exemplu de democrație stabilă este cel al Elveției, care de câteva secole se conduce după legi liberale, care asigură o deplină libertate nu numai cetățeanului, ci și fiecărui canton în parte.

SUA a cunoscut democrația încă de la începuturile ei și încercările de a prezenta un viitor nesigur al democrației în această țară nu par a avea o bază reală.

Închei lista exemplelor europene cu Germania și Italia. Acum vreo 80 ani, ambele erau dictaturi sângeroase. Ele au fost eliberate de armatele unor țări democratice care au avut grijă ca la retragerea lor cele două țări să construiască rapid un sistem democratic solid. Același fenomen a avut loc în Japonia, care nu cunoscuse democrația până la înfrângerea din cel de al Doilea Război Mondial și ocupația americană.

Deci, teoria mea spune că o țară poate (re)deveni democratică în două situații. Ori este o tradiție de lungă durată și poporul care decide să alunge despotismul se bazează amintirea unui trecut liber. Ori este o intervenție externă din partea unor state democratice care văd în sistemul despotic un pericol pentru însăși existența lor. Ele atacă și ocupă temporar țara respectivă, oferind populației locale condiții optime de a introduce un sistem liber, democratic. Bineînțeles că fiecare regulă are și excepțiile ei, exemplul care îmi vine în minte acum este Afghanistan…

Și acum să ne întoarcem la Iran. În ultimele secole, Iranul a fost o monarhie de tip constituțional, unde populația avea drepturi limitate. Răscoala populară de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu a schimbat situația, ea s-a menținut până în 1979, când monarhia a fost răsturnată și puterea a fost preluată de fostul exilat Ayatollah Khomeini. Iranul a devenit republică islamică, cu un sistem de guvernare teocratic, în care președintele și parlamentul sunt aleși, dar puterea supremă revine liderului religios. Pe scurt, în Iran nu există libertate și nici nu a existat. De aceea, cei care speră într-o răsturnare a situației din Iran ca urmare a unei revolte populare sunt fie naivi, fie ”analfabeți”, în sensul că nu au consultat sursele aflate la îndemâna tuturor.

Din câte înțeleg, scopul intervenției israeliene din aceste zile nu este de a desființa despotismul ayatollahilor, ci doar de a împiedica Iranul să ajungă la bomba atomică. Și cine crede că va urma o răzmeriță locală care va duce la dispariția despoților, ei bine, vrabia mălai visează!

După cum spuneam, Iranul de azi se dorește a fi o putere regională, care să înlocuiască pe undeva fostul Imperiu Otoman. El este un pericol pentru pacea mondială și pentru statele din jur, indiferent de sistemul lor social sau politic.

Soluția e unică, dar pe termen scurt: instaurarea unui sistem democratic printr-o invazie externă, de tipul celei care a aruncat regimul nazist în lada de gunoi a istoriei. Și în acest scop, nicidecum opțional, lumea liberă are nevoie de un lider. O fi Trump?! Cine știe… Că altul nu se prea zărește la orizont…

Aici se termină elucubrațiile mele pseudoistorice. Așa văd eu lucrurile, între două bombardamente, între două alarme, între două știri despre morți și răniți. Și dacă voi fi învinuit de subiectivism, promit să nu caut nicio scuză și niciun contra-argument. Sunt pregătit sufletește ca soarta acestui text să fie ca cea a ziarului din dimineața de vineri 13 iunie. Aici totul se schimbă, nu de la o zi la alta, ci de la o oră la alta. Deci, îmi asum riscul!

Gabriel Ben Meron