Număr vizualizări 15 ori
În urmă cu câteva zile am întors ultima filă virtuală a unei cărţi care m-a captivat, m-a impresionat şi mi-a inspirat articolul de faţă.
Cartea scrisă de cunoscuta traducătoare şi scriitoare Daniela Ştefănescu[1] se intitulează Pe urmele tatii, ale visului său și destinului nostru – Călătorind în 2024 prin Toscana îndrumată de un ghid din 1938 şi este, de fapt, relatarea unei călătorii complexe în care popasurile de pe meleagurile italiene actuale sunt tot atâtea porţi (sau portaluri) către istoria propriei vieţi, mai exact a timpului când viitorii ei părinţi încă nu se cunoscuseră. Este un pelerinaj inspirat de memoriile scriitorului Mircea Ştefănescu[2], tatăl Danielei, consemnate într-o perioadă de suferinţă trupească şi zbucium sufletesc, când îşi căuta tămăduirea sub cerul însorit al Toscanei, presimţind că în curând avea să-şi întâlnească iubirea vieţii, chiar dacă nu atunci şi nu acolo.
Într-adevăr, după acest răstimp italian, Mircea Ştefănescu avea s-o cunoască pe Marie-Claire, cea pe care avea s-o iubească „de aici şi până întotdeauna”. Dragostea lor, înflorită în vremuri de război şi persecuţii rasiale, s-a putut pecetlui legal abia după 1944, când au fost abolite legile antisemite, iar fiica lor, Daniela, avea să se nască în deceniul următor.
Daniela Ştefănescu se adresează deopotrivă minţii, inimii şi privirii cititorului care parcurge cele 60 de pagini ale acestei cărţi dense şi stratificate care reuneşte amintirile proprii cu cele ale tatălui şi mamei, popasurile pitoreşti ale Toscanei cu locurile memoriei moştenite.
Este o carte fascinantă, care trebuie citită pe îndelete, întrucât cele povestite se întrepătrund, imaginilor din fotografii li se alătură cele desprinse din descrieri, iar simultan se derulează şi filmul călătoriei actuale, însoţit de notaţii scurte şi amănunte practice. Toate acestea sunt scrise într-un stil bine strunit şi adecvat timpilor lecturii. Cartea este şi o invitaţie de a citi memoriile scriitorului Mircea Ştefănescu şi ale iubitei sale soţii, Marie-Claire[3].
Nu doresc să relatez mai pe îndelete cuprinsul cărţii, îi invit pe cititorii revistei să se delecteze cu lectura ei, descărcând-o de pe pagina editurii LierNet:
Eu voi continua povestea recunoscând că încă nu am fost în Italia, deşi mi-am dorit mult această călătorie, dar niciodată nu s-au aliniat stelele pentru a o întreprinde. Am şi un ghid de vizitat Italia, scris anume pentru mine: o cărţulie cu foi dactilografiate, cu coperte albastre de mătase, broşate la legătoria de cărţi de pe strada Făcliei din Cluj. Am primit-o în dar de ziua mea de la Bunicul Nándor.
Nu am mai luat-o în mână de vreo patruzeci de ani, de când ne-am mutat în locuinţa actuală, dar după citirea cărţii Danielei Ştefănescu m-am dus aţă la raftul bibliotecii, unde era pitită între două volume groase.
Am şters-o de praf şi am început să răsfoiesc foile format A4, îngălbenite, 12 la număr, dectilografiate pe o singură faţă. Pe prima pagină scrie: ISMERTETÉS JULIKA OLASZORSZÁGI UTAZÁSÁHOZ (Îndrumar pentru călătoria lui Julika în Italia) – Julika fiind prenumele meu utilizat de familia restrânsă şi prietenii din copilărie.
Bunicul Nándor era îndrăgostit de Italia şi îşi dorea enorm să o cunosc şi eu. O călătorie în Italia, în anii regimului Dej, era practic irealizabilă, se pare însă că el era încredinţat că odată şi odată avea să se întoarcă roata lumii. Altfel, nu cred că s-ar fi străduit să-mi pună la dispoziţie acest ghid subţire (dar cuprinzător) pe care îl puteam lua cu mine atunci când aveam să pornesc către Italia. Citind primul paragraf, ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi… Iată traducerea:
„Acest îndrumar se doreşte a fi mai mult decât un simplu Baedecker. Vreau să îndrept atenţia lui Julika asupra trăsăturilor caracteristice ale diferitelor oraşe din Italia, asupra celor mai frumoase şi valoroase lucrări de artă şi arhitectură pe care le va putea admira. La toate acestea doresc să adaug toată afecţiunea unui bunic iubitor pentru nepoţica sa dragă”.
Părinţii tatii şi mama mamei mele au pierit la Auschwitz. Mama era orfană de tată de la vârsta de 6 ani. Asemeni celorlalţi copii din generaţia a doua după Holocaust, aş fi crescut fără bunici, dacă nu aş fi avut norocul să-i am pe cei adoptivi (de fapt, ne-am adoptat reciproc): Erzsi şi Nándor Friedmann.
În primii ani ai copilăriei am petrecut mult timp în casa lor, am avut parte de multă iubire, am învăţat enorm de la ei şi cred, sper, că şi eu le-am înseninat viaţa după ce îşi pierduseră fiul mezin (de 14 ani) la Auschwitz, iar cel mare (de 22 de ani), supravieţuise detaşamentului de muncă, dar în scurt timp a plecat să-şi caute norocul în lumea largă.
Pentru mine ei erau Nagymama şi Nagytata. Aşa este semnat şi textul dactilografiat, datat în 23 august 1964, ziua în care împlineam 12 ani.
Ghidul prezintă pe scurt itinerarul cu opririle obligatorii: Veneţia, Bologna, Florenţa, Roma, Neapole, Pompeii, iar la întors, Milano şi Viena (ca să nu fie prea bruscă revenirea la Cluj). Textul punctează şi locurile pitoreşti pe care le voi vedea pe geam, din tren. Apoi sunt trecute în revistă obiectivele de vizitat: biserici, monumente, pieţe şi muzee cu capodoperele de neratat, totul descris pe scurt, pe înţelesul copilului care eram.
Cu toţii am apreciat munca Bunicului Nándor, doar Bunica Erzsi părea destul de contrariată şi nu prididea cu întrebările:
– Nándor dragă, cum de ai putut descrie atât de amănunţit oraşele italiene? Dar drumul cu trenul? Şi peisajele? Doar tu nu ai fost niciodată în Italia…
– Cum să nu, ai uitat că în Primul Război Mondial am luptat pe frontul italian?
– Dar cum ai vizitat oraşele şi muzeele în timp ce luptai?
– Am avut şi câteva zile de permisie…
– Şi mie nu mi-ai povestit niciodată.
Peste cinci ani, în toamna lui 1967, Bunica Erzsi a plecat la cele veşnice. Peste alţi câţiva ani, când eram deja studentă, aveam să aflu secretul – bine, foarte bine păstrat – al călătoriei în Italia, pe care îl împărtăşesc cititorilor, acum, la peste un veac după ce a avut loc.
Erzsi şi Nándor s-au cunoscut în 1920 sau 1921, la Turda. El luptase în Primul Război Mondial şi după lăsarea la vatră şi unirea Transilvaniei cu România, s-a angajat contabil la Fabrica de Bere. Graţie pregătirii temeinice, la Leipzig, şi, mai ales, faptului că era unul dintre puţinii specialişti ardeleni care cunoştea de acasă limba română, a fost avansat repede în funcţia de contabil-şef. Ea, nemaisuportând atmosfera de acasă, de la Oradea, unde toată lumea îi reproşa ruperea logodnei cu un colonel (o poveste pe care o voi relata altădată), imediat după război, când nu erau prea mulţi bărbaţi de însurat, a decis să-şi câştige singură pâinea şi s-a angajat ca funcţionară, tot la Fabrica de Bere din Turda.
Iubirea dintre ei a înflorit nestingherită, în condiţiile independenţei faţă de părinţi şi curând s-au decis să se căsătorească. Acest pas însă a stârnit opoziţia dură a ambelor familii. Ea provenea din rândul micii nobilimi maghiare, de confesiune reformată, veche de secole, iar el dintr-o familie evreiască foarte înstărită.
Tatăl lui Nándor, proprietar de păduri şi patronul unor fabrici de cherestea din Năsăud, a făcut primele diligenţe pentru împedicarea căsătoriei nedorite. Şi-a chemat fiul acasă şi i-a spus că îi dă o sumă consistentă (o parte din viitoarea sa moştenire) ca să plece la Hamburg (unde avea o mătuşă) şi să se îmbarce spre America, unde avea alte rude. Avea şansa să-şi croiască un viitor mult mai bun şi să-şi găsească o nevastă evreică.
Nándor nu a rezistat tentaţiei şi a acceptat propunerea tatălui său, dar nu ştia cum să-i dea de ştire logodnicei sale că urma s-o părăsească. Fratele său mai mare i-a venit în ajutor, sfătuindu-l să-i scrie lui Erzsi, în avans, mai multe cărţi poştale, cu texte tandre, care aveau să fie expediate din Năsăud, treptat, iar adevărul dureros avea să i-l dezvăluie după ce va fi ajuns la Hamburg sau chiar în America.
Nándor a ajuns cu bine la Hamburg, dar nu a avut puterea să-şi cumpere biletul de vapor. Îi era dor de Erzsi şi avea remuşcări pentru ceea ce ar fi urmat să facă. Și cum avea destui bani, a plecat… în Italia. După ce şi-a hrănit mintea şi sufletul cu frumuseţea acestui tărâm mult-visat, a revenit la Turda şi s-a căsătorit cu Erzsi.
Nándor a reuşit să păstreze toată viaţa secretul acestei tentative de a-şi părăsi femeia iubită. „Erzsi nu m-ar fi iertat niciodată şi nu s-ar mai fi măritat cu mine! Abia când eram pe cale să o părăsesc definitiv mi-am dat seama cât de mult o iubeam şi cât de important era pentru mine să rămân un bărbat onorabil”, şi-a încheiat el destăinuirea târzie.
Nándor s-a creştinat înainte de a se însura cu Erzsi, dar asta nu a detensionat relaţiile tânărului cuplu cu socrii. Doar mama lui Erzsi a fost prezentă la nuntă şi a continuat să-i viziteze de-a lungul anilor.
Următoarele două decenii le-au trăit în armonie şi îndestulare, întâi la Turda şi apoi la Cluj. Aveau doi băieţi frumoşi şi inteligenţi, Pali şi Ferkó.
La sfârşitul anilor 1930, după legiferarea măsurilor antievreieşti, această familie mixtă a simţit din plin loviturile sorţii, în ciuda faptului că Nándor se botezase înainte de căsătorie. Întâi a fost luat fiul lor cel mare în detaşamentul de muncă obligatorie pentru evrei şi dus pe frontul ucrainean, iar apoi, în primăvara lui 1944, când a început ghetoizarea şi deportarea evreilor, Erzsi a încercat să-şi salveze atât bărbatul bolnav, cât şi fiul mezin, de 14 ani…
Pe soțul ei l-a scos din spital şi l-a ascuns, dar fiul a fost internat în ghetou şi deportat, înainte ca ea să fi putut să facă ceva pentru a-l scoate sau să fi intrat ea însăşi în ghetou…
După război, Erzsi a aşteptat în gară fiecare tren cu supravieţuitori din lagărele naziste, sperând să-şi revadă fiul, dar el a pierit la Auschwitz, la vârsta de nici 15 ani… [4]
Erzsi şi Nándor Friedmann au cunoscut mai mulţi tineri supravieţuitori ai căror părinţi fuseseră ucişi şi locuinţele le fuseseră confiscate sau devastate. Le-au oferit găzduire, consolare şi ajutor material, primindu-i în apartamentul lor din centrul Clujului. Printre ei se aflau şi părinţii mei, iar peste ani, Erzsi şi Nándor Friedmann au ajuns bunicii mei adoptivi: Nagymama şi Nagytata.
În ciuda tragediilor trăite (şi fiul lor cel mare a murit tânăr, în Columbia, în plină epocă Dej, când scrisorile ajungeau cu greu şi convorbirile telefonice internaţionale erau imposibile), dragostea lor a rezistat până când moartea i-a despărţit.
Cred că povestea de iubire dintre Nándor şi Erzsi este simetrică celei dintre Mircea şi Marie Claire. Nu numai pentru că erau cupluri mixte, care au avut de înfruntat persecuţiile rasiale, ci şi datorită Italiei care a fost o etapă esenţială în istoria ambelor căsătorii. Dacă în primul caz a fost locul unde s-a înfiripat presimţirea viitoarei iubiri, în al doilea, a fost locul unde s-a produs cotitura pentru revenirea la iubita (aproape) părăsită.
Închei cu hotărârea să urmez exemplul Danielei Ştefănescu şi să întreprind călătoria îndelung amânată, ghidată de cărţulia scrisă de Nagytata în vara anului 1964.
Sursele ilustraţiilor:
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/45/Blick_auf_Florenz_-_Aquarell_von_Felix_Mendelssohn_1830.jpg Felix Mendelssohn, Public domain, via Wikimedia Commons
https://editura.liternet.ro/ebooks/dstefanescupeurmeletatii/dstefanescupeurmeletatii.jpg
Fotografie proprie
Andrea Ghiţă
[1] https://database.traduki.eu/people/daniela-stefanescu-2/
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_%C8%98tef%C4%83nescu_(scriitor)
[3] Mircea Ştefănescu, Un dramaturg îşi aminteşte (1980); https://www.liternet.ro/autor/5082/Marie-Claire-Stefanescu.html
[4] Despre toate acestea am scris pe larg în articolele: O poveste din veacul XX https://www.acum.tv/articol/10166 şi Vaza Bunicii Erzsi https://baabel.ro/2018/11/vaza-bunicii-erzsi/
