Număr vizualizări 955 ori
De când ți-am trimis pozele, iar a fost alarmă. M-a pris tocmai la ușă, liftul plecase, așa că am coborât încă o dată pe trepte cel șase etaje (+1). După aceea am urcat din nou (cu liftul), am îmbucat ceva și m-am așezat a calculator, dar e practic imposibil să mă concentrez, totul poate reîncepe în orice moment.
De fapt, șederea în adăpost, în sine, nu este neplăcută. Este un fel de „club” unde poți să stai de vorbă cu vecini care de obicei sunt prea grăbiți. De exemplu, soţul meu, Aron, a descoperit încă un pianist și cei doi au început o discuție muzicală foarte interesantă. E foarte posibil că l-am auzit deja cu ani în urmă, la un concert studențesc de amatori. Iar eu m-am așezat lângă o vecină care tricota. Din vorbă în vorbă, i-am povestit de caracatițele pentru bebeluși[1]. Tipa (care e profesoară de engleză) auzise despre ele dintr-un text care li s-a dat elevilor la bacalaureat – și mi l-a și trimis. Iar eu i-am tradus în engleză povestea mea cu caracatițele pentru bebeluși și ea a fost încântată.
Cel mai greu este, desigur, pentru copii. Blocul nostru (32 de apartamente) are un adăpost cu patru încăperi. Într-una din ele, cei cu copii mici au adus preșuri, saltele, pături, un radiator electric și au dormit acolo toată noaptea.
Am fost şi în adăpostul şcolii din cartier, atunci când am ieşit la plimbare, să ne aerisim puţin după aerul îmbâcsit al adăpostului în care am petrecut ore şi ore. Numai că ne-a prins alarma şi ne-am adăpostit la şcoală. Acolo am făcut fotografiile de care am amintit la început.
În adăpostul școlii erau mulți oameni din vecini – se pare că blocurile lor, mai vechi, nu au adăposturi proprii. Dar au venit și mulți copii, o parte chiar mascați. Săracii de ei, balul mascat de Purim le fusese promis chiar pentru astăzi! Au venit și câteva învățătoare, au pus muzică, au împărțit dulciuri… Dar nu cred că printre copii a fost vreunul care să-și închipuie că aceasta este o petrecere adevărată.
Azi-noapte, când am fost în adăpost am aflat cu mare bucurie că Khamenei s-a dus. Ducă-se pe pustii!! Și m-am gândit că e cum nu se poate mai potrivit. În Cartea Esterei se povestește că Haman cel Rău, cel care a uneltit ca să-i ucidă pe toți evreii din Imperiul Persan, a plătit cu viața pentru crimele lui, iar evreii au scăpat – ocazia perfectă să se veselească și să chefuiască, amintindu-și în fiecare an de această poveste. Poate că de acum încolo, sărbătoarea de Purim va primi încă o semnificație, să amintească nu numai de pedepsirea lui Haman, ci și a lui Khamenei. (Interesant, chiar numele lor se aseamănă!)
Foto: Hava Oren
Hava Oren
1 martie 2026
(textul unui e-mail adresat Andreei Ghiţă)
[1] https://baabel.ro/2024/07/caracatite-pentru-bebelusi/
27 Comments
Interesant este daca atunci cand partidele arabe au obiective, partidele din guvern, in ultimii ani, arabii sunt rareori in coaliti le aloca bugetul necesar.
La momentul de fata societatea araba din I este intr o degringolada in care nu stiu daca a mai fost vreodata de cateva ori pe saptamana cineva e impuscat, pe strada, in propria casa, in magazine sau in masina., fie copil, batran, matur, femeie sau barbat. Si nu se prea face nimic. Marioneta Ben Gvir cred ca isi rade in gusa de bucurie.
Dar exista si mentalitati ciudate, inradacinate in aceasta societate, a razbunarilor si conflictelor intre “hamule”, clanuri familiale.
Prietena mea Liana Herman, pianistǎ, mi-a trimis acum urmǎtorul text, cu rugǎmintea sǎ îl pun în comentarii:
“Locuiesc in sudul Tel Aviv-ului, intr-un cartier cu o populatie modesta si, mai ales, pestrita. Blocul in care stau are 4 etaje fara lift, iar adapostul se afla la parterul blocului, nu in subteran. Eu locuiesc la etajul unu, adica trebuie sa cobor 14 trepte si intru in adapost. Problema e ca acest adapost deserveste doua scari ale blocului, dar si casele particulare din zona care nu au adapost de loc. In plus aici se construieste linia de metro, asa ca se refugiaza si toti muncitorii care lucreaza la acest proiect. Cand suna alarma adapostul devine neincapator, vin oamenii cu mic, cu mare, cu copii, cu caini de diverse rase si diverse marimi, toti, dar absolut toti cu telefoane in mana. Exista apa, un ceainic electric pentru ceai sau cafea si asteptam cu totii sa primim semnalul de parasire a adapostului. Relatarea de mai sus se repeta de cateva ori pe zi si cam de doua ori pe noapte. Desi nu-mi cunosc vecinii, am decis ca astazi, fiind Purim, voi face ceva ca sa destind atmosfera. Asadar am coborat cu pianul electric, am impartit la toti colegii de adapost elemente de Purim (palarii, masti, ochelari) si am cantat cu totii cantece de Purim, Hava Naghila, melodii populare israeliene si rusesti, cantece de petrecere. Sigur ca s-a destins atmosfera si oamenii s-au simtit altfel decat in situatiile anterioare cand asteptam sa auzim sau sa nu auzim BUM-ul rachetei sau al bombei care a cazut. Cateva femei mai indraznete s-au ridicat si au dansat. Mi-au multumit cu totii. Evident ca m-am simtit buricul adapostului fiindca am reusit sa fac oamenii sa zambeasca, dar toata atmosfera nu e fireasca (asta ca sa nu zic grava) si fiecare din participanti, inclusiv eu, si-ar dori foarte tare sa revina la viata anterioara, cu toate grijile si problemele de zi cu zi. Speranta moare ultima, asa ca speram cu totii ca zilele bune si linistite sa nu se lase asteptate prea mult.”
Da, lipsa adăposturilor, mai ales în cartierele mai vechi și mai modeste este o problemă foarte spinoasă.
Norocul ei că are de coborât numai 14 trepte, eu trebuie să ajung de la etajul 6 la subsol, ceea ce e practic imposibil într-un minut și jumătate, așa că cobor la fiecare semnal de avertizare, de multe ori fără rost.
Ideea de a face o „petrecere” în adăpost este foarte frumoasă și cred că cel mai mult o apreciază copiii.
Multumesc Lianei Herman pentru relatarea pe care o aduci, draga Dna Daniela Stefanescu, o cunosc de multa vreme pe Liana (mai exact de la revelionul de la varsta de 16 ani in casa Belei Zaharopol – 🙂 ).
Relatarea Lianei doar dovedeste cat de precara este situatia unei populatii imense din Israel, in situatiile atat de stresante si lipsite de perspectiva pe care le incearca.
Gestul nobil al Lianei este o foarte apreciabil si a reusit sa dea o senzatie de usurare de moment persoanelor in cauza, Chapeau !!
Şi eu o ştiu pe Liana tot de la 16 ani (ea). Eu eram într-a opta, cred. A fost colegă la liceul de muzică cu verişoara mea Nicole Sima.
Liana este un om deosebit, un suflet mare, o energie inepuizabilă! Face atât de mult bine în jurul ei, în comunitatea de români şi nu numai.
Bravo.
Danieeli Stefamescu, mulțumim că ne-a trimis acest text al Lianei Herman .
Ceeace a făcut este un cadou venit din dorința de a ajuta oamenii în situații de descurajare.
Elementele de Purim și muzica pe care a dăruit-o acestor oameni în adăpost este cel mai frumos dar pe care îl putea face.
Citind acest text ne dăm seama ce oameni deosebiți avem între noi .
După cum sunt eu informată, 3 milioane de cetățeni din Israel nu au adăpost.
E posibil acest lucru? Poate greșesc.
Mulţumesc mult, doamnă Grosz. Tocmai îi dădusem “reply” doamnei Rozenberg, spunând ce om deosebit este Liana, gata mereu să ajute.
Şi eu am citit, sper că nu este corect, că “as of early 2026, over 3 million people in Israel live in homes or areas lacking ‘standard protection’ (functional bomb shelters), with significant shortages in Arab communities.” O fi totuşi adevărat? mă întreb şi eu.
Din păcate, cam așa este. Un articol recent din The Times of Israel https://www.timesofisrael.com/lacking-private-safe-areas-israelis-find-community-and-chaos-in-public-shelters/ spune că legea care cere ca fiecare locuință să aibă o cameră blindată a intrat în vigoare abia în 1993, așa încât cca 3 milioane de locuințe mai vechi nu au adăpost propriu. În toate blocurile construite după 1969 (și, din experiența mea, și în unele mai vechi) există adăpost la subsol sau la fiecare etaj. În plus, există adăposturi publice, mai ales în școli, parcări subterane etc. Și este adevărat că așezările arabe stau mai prost ca cele evreiești. Cred că acesta ar trebui să fie un obiectiv important pentru partidele arabe din Knesset.
Pana nu demult, exista o demarcare clara intre “normal”si situatiile de exceptie, asa-zisul “anormal” ( sederea prelungita in adaposturi, o situati9e temporara, care se rezolva candva in cateva zaile.)
Dar iata ca incepand cu anul 2023, lucrurile s-au inversat si anormalul a deveniy noul normal.
Sper sa se revina in curand la delimitarea clara a notiunilor de normal/anormal, un regres care ar fi de fapt un progres pentru toti licuitorii Israelului.
Cetatenii acestei tari mici sunt rezilienti si tenace dar “enough is enough.”
Cred că exagerezi. Cel puțin pentru noi, la Ierusalim, șederea în adăpost este încă foare „anormală”. Am avut liniște de ieri de la prânz până astăzi dimineață, nu prea devreme și, mai ales, nimeni nu a pățit nimic. Ar putea fi mult mai rău.
Normalul şi anormalul nu sunt noţiuni absolute, iar pentru israelieni cu atât mai mult. Şederea în adăpost a devenit în ultimii ani, nu numai de la 7 octombrie încoace o parte a vieţii, dar aceste “şederi” în adăpost sunt departe de a fi altceva decât încercarea de a te confrunta cu – de ce să nu-i zicem pe nume – nebunia unei epoci şi ea nebune, care cu tendinţele de a reveni la un antisemitism global, întristează şi revoltă pe cei care au rămas oameni şi în primul rând, oameni de bun simţ.
In acest caz specific, nimic nu ma bucura mai mult decat afirmatia ca perceperea mea a situatiei actuale este una exagerata!
Raspunsul tau, Hava, ca ati avut mai multe ore de liniste, fara alarma sirenelor si ca putea fi mult mai rau denota o rezilienta si un optimism pe care le admir! Si ai dreptate!
Daca nu era de ajuns starea de nesiguranta, care are sanse de a continua vreme indelungata, astazi, aproximativ la ora 1:00 Hezballah au hotarat sa se alature iranienilor si au trimis primele rachete.
Faptul ca dupa atatea atacuri ale israelienilor asupra Libanului se mentine in continuare capacitatea acestora de a lansa rachete, dar mai ales drone asupra Israelului, mi se pare un esec dureros al conflagatiei care a tinut atat vreme fata in fata cu Libanul. Dronele sunt greu de prevazut si greu de localizat pentru a fi lovite si explodate aer.
Multumesc Eva! Foarte bun articol.
Sandu
O marturie vie a ceea ce se intampla acum. Iar fotografiile – un document pretios. Multumim ca ati avut puterea sa impartasiti cu noi ce simtiti si ganditi in aceste momente. Sa speram ca aceste “momente” vor fi cat mai scurte si omenirea va reveni la o viata (mai) normala.
De-acum eu văd două posibiltăți. Ori că, odată cu dispariția monstrului, lucrurile se vor liniști treptat, ori că avem de-a face cu un „balaur cu șapte capete”, când îi tai unul, cresc în loc altele două. Dacă e prima variantă, mai avem o șansă – nu numai noi, ci întreaga lume civilizată. Dacă nu…
Se pare că Iranul a asigurat succesiunea pe toate planurile, cu o aşa-numită strategie “stea de mare”. Mă tem că încleştarea cu balaurul va dura mai mult… Sunt cu gândul alături de baabelienii din Israel.
Da Hava , așa cum spui. Așa cred și eu.
Articol realist al unei rutini triste.
M-as bucura de moartea diavolului Barbă Alba dar acum s-a anunțat la TV că o rachetă balistică iraniană a omorât opt oameni, 40 sunt răniți și patru clădiri au fost distruse.
O relatare scrisă firesc, fără note dramatice, dar dincolo de care există o realitate nefirească: oameni obligaţi să trăiască zile în şir, ani în şir, decenii în şir, sub spectrul sinistru al alarmelor; generaţii care au fost şi sunt nevoite să aibă o viaţă simetrică sub pământ, sub ameninţarea hamanilor… Pe de altă parte, ne dezvăluie realitatea din Israel, unde în ciuda atacurilor repetate cu rachete şi bombe, cetăţenii pot trăi normal protejaţi de Iron Dome, de adăposturi, de camere blindate. Poate că se întrevede un viitor mai senin, dar mă îndoiesc că eliminarea câtorva capi, chiar şi a blestematului Chamenei, poate aduce această pace.
Andrea, ceea ce scrii inainte este in parte imaginea unui om care nu poate constientiza realitatea din Israel.
Realitatea este nefireasca, spectrul armelor cred ca nu a fost niciodata sinistru, pentru israelienii “adevarati”, nu as spuns ca generatii au fost nevoite sa aiba o viata simetrica “sub pamant”, desi aici exista parti de adevar, legate fie de cetatenii din nord (Qiriat Shmona si probabil asezari adiacente, sau unele asezari din sud, in ambele parti au fost absorbite ani de-a randul atacuri indelungate cu rachete),
De asemenea in ciuda realizarilor tehnologice impresionante nu cred ca se poate folosi expresia “cetatenii pot trai protejati de Iron Dome, de adaposturi sau camere blindate”:
Toate aceste elemente de protectie sunt LIMITATE, ba as spune chiar foarte limitate.
1. Iron Dome, nu numai ca nu pot intercepta 100%, ba chiar produc ele insele accidente (ultimul care a avut loc pe 28/02 langa Haifa, a fost o distrugere a 3 etaje de bloc in urma caderii unei parti dintr-un asemenea interceptor)
2. Adaposturile lipsesc cred la peste 50% din cladiri, nu stiu exact, dar cladiri vechi nu au adapost, si ele sunt in numar mai mare decat cele noii
3. Camere blindate – poate betonate exista doar si doar in cladiri foarte noi, sau in case particulare, in utimele traiesc oameni cu conditie economica foarte ridicata si sunt si mai putine.
Daca se intrevede un viitor mai senin, as dori.
Din tot mesajul tau, ma identific in special cu indoiala.
Desigur, eu am vorbit la modul general, nu aveam cum să ştiu amănunte. A fost wishful talking.
Dragä Hava, ti minte cum eram cu voi, in romänia la särbätori ca, purim, pessah, chanuka, de acum ceva mai mult de 50 de ani?
For ever
Peter
Și încă cum țin minte!
Cum cresc copiii Israelului ….nu e de mirare că se maturizează mai repde decât vârsta maturității obișnuite.
Să nu uităm că de Purim a crăpat într-un ceas bun Stalin.