Număr vizualizări 221 ori

Este bine cunoscut faptul că, în septembrie, alegerile din landurile Mecklenburg-Pomerania Inferioară și Saxonia-Anhalt au fost marcate de ascensiunea extremei drepte. Partidul AfD (Alternativa pentru Germania) a obținut 38%, respectiv 43,8% din voturi în cele două parlamente regionale. Partidul creștin-democrat CDU, de centru-dreapta, a pierdut mult teren în ambele cazuri.

Tot în septembrie, consiliul local al orașului Heidenau, din fosta Germanie de Vest, a adoptat o rezoluție comună a reprezentanților AfD și CDU prin care s-a decis ca pietrele de poticnire Stolpersteine[1], amplasate în fața ultimelor locuințe ale victimelor evreiești ale orașului, să nu mai fie instalate. De acum înainte, locul plăcuțelor comemorative va fi în cimitir, nu pe străzile orașului. De altfel, inițiativa a pornit din Köln, tot din fosta Germanie de Vest. Așadar, nu din regiunile est-germane, despre care se știe că sunt mai receptive față de extrema dreaptă.

În concepția lui Günter Demnig, artistul care a inițiat acest proiect memorial, străzile orașelor trebuie să devină tocmai locurile de aducere-aminte a evreilor deportați. Holocaustul a început în mijlocul oamenilor, sub ochii lor, în spațiile vieții cotidiene. În decursul a patru decenii, în peste treizeci de orașe europene au fost amplasate aproape 170.000 de asemenea pietre de poticnire, încastrate în pavaj. Pe plăcuțele de alamă sunt înscrise numele victimelor, datele nașterii și deportării, precum și data aproximativă sau cunoscută a morții lor. (Asemenea plăcuțe au fost instalate și în Ungaria.)

Mutarea acestor plăcuțe în cimitire înseamnă readucerea fantomei fascismului antisemit al secolului XX tocmai în spațiul civic din care evreii fuseseră cândva excluși. Acțiunea nu mai este simbolică, ci concretă și cu efecte imediate. Discriminarea morților este un pas spre discriminarea celor vii.

Suntem martorii unei noi reunificări germane, dar de data aceasta nu este vorba despre reunificarea celor două Germanii de după 1989, ci despre reunirea fascismului secolului XX cu cel al secolului XXI. Este vorba despre fuziunea dintre extrema dreaptă, care se pregătește să deporteze migranții, și antisemitismul tradițional. Aici ajung să se întâlnească – deocamdată la nivel local – CDU, partidul de centru-dreapta, și AfD, precum și germanii din est și din vest, deopotrivă disprețuiți și frustrați.

Oare acesta este „centrul pierdut” despre care scria sociologul Theodor Geiger în anii 1930, referindu-se la nazism ca la o expresie extremă a centrului? Douăzeci de ani mai târziu, politologul Seymour Martin Lipset avea să dezvolte ideea că fascismul reprezintă extremismul centrului.

În urmă cu doisprezece ani, Jürgen Habermas, răspunzând unei întrebări în cadrul unei conferințe publice susținute la Budapesta, afirma că în Europa există, într-adevăr, un potențial considerabil de nesupunere. Cauza este creșterea evidentă, de două decenii încoace, a inegalităților sociale pe întregul continent. Această inegalitate în creștere nu este doar nedreaptă, ci și nocivă. Europa nu va mai putea funcționa în asemenea condiții. În prezența unor astfel de inegalități, niciun stat național nu poate rămâne democratic pe termen lung. Habermas și-a exprimat speranța că elitele politice europene vor lua în considerare această realitate și că, mai devreme sau mai târziu, vor găsi o cale de a reduce inegalitățile.

Astăzi vedem că nu centrul a temperat extremismul, ci extremismul a asimilat centrul.

(versiunea română a articolului apărut în revista maghiară Élet és irodalom A fasizmus mint a közép elvesztése | ÉLET ÉS IRODALOM)

Mihály Szilágyi-Gál

---

[1] mici monumente comemorative amplasate în fața ultimului domiciliu ales al victimelor nazismului