Număr vizualizări 11 ori

Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz.  Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei.  Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. (Aici găsiţi primele două părţi: https://baabel.ro/2026/09/odiseea-lui-pierre-massart-si-marcel-brugnon-i/; https://baabel.ro/2026/10/odiseea-lui-pierre-massart-si-marcel-brugnon-ii/  )

3. Ungaria

Primii pași în Ungaria

Noi credeam că de vreme ce trecuserăm granița și eram pe pământ maghiar, nu ne mai rămânea decât să găsim o linie ferată, să ne ascundem într-un vagon de marfă și, cu puțin noroc, să ajungem la Budapesta, unde speram să luăm legătura cu legația franceză. Eram naivi, credeam că va fi simplu…

În fața noastră se afla un sat. Cu ultimele puteri am fugit spre biserică, speram că preotul o să vorbească germana, poate chiar puțină franceză. Biserica era deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Am ieșit din nou și ne-am adresat unei femei care trecea prin preajmă. Nici ea nu ne-a înțeles, dar văzând că suntem înfometați, ne-a dat ceva de mâncare.

Tocmai când să cădem pradă disperării, s-a apropiat de noi un băiat de vreo 14 ani.

– Messieurs, sunteți francezi?

Avea un ușor accent belgian. Am rămas ca trăsniți, dar frica ne-a cuprins numaidecât. L-am întrebat:

– De unde știi?

Ne-a explicat:

– Chiar ieri au trecut pe aici doi francezi și i-au prins, chiar acolo unde stați voi. Eu am tradus.

– Cum de vorbești franceză?

– Eu sunt maghiar, dar m-am născut și am crescut în Belgia. Când a început războiul, părinții mei s-au întors în sat.

Nu ne venea să credem. El a adăugat cu căldură:

– Nu vă faceți griji, sunt mult mai belgian decât maghiar și inima mea e franceză.

Ne-am mai liniștit și i-am spus că încercăm să ajungem la Budapesta și căutăm o cale ferată. Dar în apropiere nu era nicio cale ferată.

– Veniți cu mine. Vă duc la primar.

Am protestat, siguri că ne va preda germanilor sau poliției.

– Nu vă temeți, sunteți în siguranță. Aveți încredere în mine.

Nu mai aveam putere să ne opunem. Ne-a condus la casa primarului, flecărind vesel în franceză, de parcă am fi fost vechi prieteni.

Primarul avea vreo 50 de ani și o privire calmă. Spre uimirea noastră, vorbea puțină franceză. Era austriac, servise în armata austro-ungară și fusese luat prizonier în timpul războiului din 1914, la Dunkerque sau Boulogne. Tocmai pregătise o porție mare de găluște cu prune, erau vreo trei kilograme. Toată casa era plină de parfumul prunelor. Noi am devorat jumătate din ele, chiar cu riscul de a ne îmbolnăvi, atât de foame ne era.

Apoi ne-a spus în șoaptă că, în calitate de primar, legea îl obligă să ne predea jandarmeriei maghiare.

Ce va fi cu noi?

Aveam senzația că sabia lui Damocle ne atârna deasupra capului. După zile întregi de luptă împotriva intemperiilor, eram sfârșiți, zdrobiți, îngroziți. Am încercat să-l convingem:

– Jandarmeria… dar ne vor preda germanilor!

– Nu, nu! Nu sunteți primii care trec pe aici.

Eram la capătul puterilor, epuizați și demoralizați. Părea că totul s-a sfârșit.

Văzându-ne fețele trase, disperate, primarul a încercat să ne liniștească. Pe la prânz a sunat la jandarmerie și curând au sosit doi jandarmi maghiari cu pușca pe umăr. Purtau niște pălării ciudate cu pană de cocoș, și, cu toată disperarea, parcă că ne venea să râdem. Trebuie să fi fost și de nervozitate, dar aveau un comic incontestabil.

Jandarmii au vorbit cu primarul în maghiară, apoi ne-au ordonat să pornim. După vreo sută de metri am ajuns la jandarmerie. Tânărul belgian-maghiar a venit cu noi ca interpret. Era încă pe la prânz și cei doisprezece jandarmi staționați acolo, care erau și grăniceri, ședeau la masă. Spre uimirea noastră, ne-au pus în față două farfurii și ne-au servit un gulaș demn de Dumnezeu Însuși. Ne-am așezat cu ei la masă – nu conta că mâncaserăm deja, nu conta că eram sătui – am devorat două farfurii pline ochi de gulaș. Au urmat fructe, vin și țigări. Ei s-au distrat să ne vadă înfulecând. Am terminat totul și am băut până a început să ni se învârtă capul – de ani de zile nu mai văzuserăm o picătură de alcool.

Și atunci ne-am întrebat: oare să fi fost ultima noastră masă?? Bănuiala noastră părea confirmată: imediat după masă ne-au închis într-o celulă. Dar, istoviți și îndopați ca gâștele, am căzut într-un somn de plumb.

A doua zi dimineață, când digestia noastră încă se chinuia după acea masă gigantică, am aflat că vom fi trimiși la o cazarmă din apropiere. Și întrebarea a revenit, obsesivă: ce va fi cu noi?

– Ne predați germanilor?

– Nu. Veți sta într-o cazarmă cu soldați care apără granița.

Câteva ore mai târziu, escortați de santinele, am fost duși la Volóc, la o cazarmă mare cu o poartă impunătoare de fier și gărzi de o parte și de alta. Am fost conduși la postul de poliție, imediat în stânga intrării principale.

După o primire rapidă, am ajuns într-o celulă cu alți patru prizonieri. Erau francezi, la fel ca noi. Curând am aflat că doi dintre ei erau bărbații care păreau că ne urmăresc înainte de a ajunge la granița cu Ungaria. Ei evadaseră din Lemberg, tot din sistemul Rawa-Ruska, și făcuseră drumul spre Ungaria pe jos, timp de 15 zile. Erau terminați – traversaseră Carpații, trecuseră Nistrul înot, se hrăniseră numai cu zmeură și, uneori, cu brânză primită de la țărani. Erau desculți și picioarele lor erau literalmente distruse.

Spre uimirea noastră, am aflat că ceilalți doi erau din grupul care lucrase la carieră. Mai târziu s-a dovedit că noi patru eram singurii din echipa noastră care au reușit să evadeze. Ceilalți au fost uciși pe loc sau prinși și aruncați înapoi în detenție, în condiții atroce.

Așa ne-am trezit tusșase în această celulă, profund îngrijorați de soarta noastră. Ce va fi cu noi?

Un ofițer a venit să ne vadă – un locotenent maghiar care vorbea o franceză excelentă. Era foarte chipeș, arăta mai mult ca un dandy decât ca un militar; contrastul cu aspectul nostru zdrențuit era izbitor. A fost curtenitor, a vorbit cu noi, dar noi am rămas în gardă, atenți la ce spunem. După o vreme plecat și s-a întors cu prăjituri și țigări. Am fost luați prin surprindere – părea greu de crezut, absurd.

Apoi a apărut un alt ofițer. Nu vorbea franceza, ni s-a adresat în germană. Ne-a explicat că era tocmai sărbătoarea Sfântului Ștefan, sărbătoarea națională care marchează fondarea statului maghiar în anul 1000. În acea zi – 20 august 1942 – soldaților maghiari li s-a servit o masă festivă. Erau pui fripți pentru întregul regiment și, cum trebuiau să ne hrănească și pe noi, soldații ne-au adus boluri cu resturi de pui – bucățile cele mai bune le-au păstrat pentru ei. Deodată ofițerul a observat și a ordonat ca bolurile noastre să fie luate. Ne-am resemnat că rămânem fără pui. Da’ de unde! După cinci minute, soldații de la bucătărie ne-au adus farfurii pline cu vârf cu pulpe de pui. Era un gest neașteptat de compasiune pentru noi, bieții prizonieri.

În celulă am fumat țigări și trabucuri, am băut vin excelent și în cele din urmă am adormit, istoviți. Să fie asta masa condamnaților? Ne bântuia întrebarea: ce va fi cu noi? La prima ocazie eram gata să ne facem nevăzuți și să pornim din nou la drum. Am fi făcut orice, numai să nu cădem pe mâna germanilor.

Komárom – 21 august 1942

A doua zi ne-au trimis la Budapesta. Tusșase am fost escortați de două santinele până în gara Volóc, de unde am luat trenul. Erau vagoane vechi, fără compartimente, toată lumea călătorea împreună, pe bănci de lemn. Purtam încă aceleași haine murdare și zdrențuite ca înainte, dar asta nu conta.

Trenul era plin de țărani în drum spre piață. La bord se afla o întreagă gospodărie – găini, rațe, gâște, iepuri, saci cu fructe și legume. Țăranii voiau să vorbească cu noi, dar nu înțelegeam niciun cuvânt. Unii știau puțină germană și așa s-a înfiripat o discuție prietenească.

Trenul oprea frecvent. Într-o stație, șeful de gară ne-a adus țigări. Unii pasageri aveau la ei sticle de vin și ne-au turnat și nouă. Ne-am ținut de mâini, ne-am privit în ochi – a fost profund emoționant și reconfortant. Căldura umană oferită atât de natural de acești maghiari ne-a marcat pentru totdeauna. Lipsiți de atâta vreme de familiile noastre, am fost copleșiți de bunătatea lor spontană.

Când trenul a ajuns la Budapesta, imediat ne-au dus spre un alt tren care se îndrepta spre granița austriacă și teama ne-a revenit. Dacă ajungeam în Austria, am fi fost predați germanilor. După anexarea din 12 martie 1938 (Anschluss), Austria devenise o provincie a Reich-ului cu numele de Ostmark.

Trenul ne-a dus în orașul Komárom, pe malul stâng al Dunării, nu departe de granița cu Austria. Am fost conduși spre o fortăreață – un lagăr pentru toți prizonierii europeni recapturați în Ungaria, la doar zece kilometri de frontiera austriacă.

Totul era sumbru și apăsător: poduri mobile, uși groase, pasaje înguste și o curte interioară închisă. Înăuntru era un șir de încăperi joase, umede și întunecoase. Am fost puși într-una dintre ele împreună cu alți francezi – vreo o duzină. Erau prizonieri de toate naționalitățile: iugoslavi, ruși, germani, maghiari, cehi, italieni. Era un frig cumplit, pereții plângeau de umezeală și mâncarea era groaznică. Dar era o nimica toată în comparație cu Rawa-Ruska.

Eram păziți de un sergent-major maghiar de o brutalitate extraordinară. Ne lăsa să murim de foame, fără pături, fără niciun fel de confort. Dormeam înghesuiți laolaltă ca sardelele, ca să nu înghețăm. Dar cel mai mult ne temeam să nu fim predați germanilor.

Două săptămâni am putrezit în această închisoare.

Delegația franceză

Într-o bună zi s-a auzit: „Vine atașatul militar francez din Budapesta!” Și într-adevăr, a doua zi a sosit în închisoare o delegație franceză. În fruntea ei era un colonel în uniformă de gală, însoțit de doi bărbați în civil. S-a prezentat drept locotenent-colonelul Hallier, atașat militar al legației franceze la Budapesta.

– Guvernul francez își va asuma responsabilitatea pentru dumneavoastră, vă vom scoate de aici. Veți fi transferați într-un lagăr numai pentru dumneavoastră. Veți avea statutul de internați, dar în condiții foarte bune. În două-trei zile totul va fi organizat și veți fi trimiși într-un loc pe care l-am închiriat pentru dumneavoastră, unde veți rămâne până ce situația se clarifică.

(În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franța nu avea ambasadă în Ungaria, ci legație. În 1940, după ocupația germană, guvernul s-a retras la Vichy, în zona neocupată. Statutul său internațional a devenit extrem de ambiguu. Multe țări nu l-au recunoscut; colaborarea cu Germania nazistă îi făcea pe reprezentanții săi suspecți și multe state au preferat să mențină relații minimale. Astfel, multe ambasade franceze au fost reduse la nivel de legații. Între timp, reprezentanții Franței Libere, conduși de generalul de Gaulle, căutau să revendice moștenirea diplomatică a Franței și să mobilizeze personalul din străinătate. Această rivalitate a apărut în multe țări, inclusiv în Ungaria. Pe scurt, reprezentanțele franceze din străinătate s-au trezit prinse între lipsa de recunoaștere a regimului de la Vichy, presiunea germană și eforturile Franței Libere de a-și afirma legitimitatea. În ciuda acestor nuanțe, pentru noi, locotenent-colonelul Hallier era echivalentul unui ambasador.)

Delegația a plecat și condițiile noastre de viață în citadelă au rămas neschimbate. Guvernul de la Vichy și Pétain nu erau pe gustul nostru, așa că am rămas prudenți. Totuși, precum aveam să aflăm mai târziu, locotenent-colonelul Hallier și-a dedicat cea mai mare parte a timpului evadaților francezi. În cadrul legației a înființat un birou pentru personalul militar francez. Avea două secții: secția de contabilitate răspundea de distribuirea soldelor militare, iar secția de muncă căuta locuri de muncă pentru evadați, asigurându-se că aceste munci nu contribuie la efortul militar german.

Prin acțiunile sale, colonelul Hallier s-a aliniat efectiv cu Franța Liberă, chiar dacă a rămas oficial un reprezentant al Vichy-ului. La Vichy au existat recșamații la adresa lui și în ianuarie 1943 a fost rechemat fără explicații – dovadă că angajamentul său începea să provoace nemulțumiri. În mai 1944, ambasada Germaniei la Paris a cerut din nou rechemarea lui, acuzându-l de „activitate ostilă Germaniei”, dar de data aceasta cererea a fost ignorată.

Selyp – 1 septembrie 1942

După câteva zile am ăplecat din nou. Am trecut încă o dată prin gara centrală din Budapesta pentru a lua un tren local spre nord-estul pustei maghiare.

O oră și jumătate mai târziu am ajuns la Hatvan, un oraș din dealurile Mátra, la vreo 60 km nord-est de Budapesta. De acolo ne-au dus încă vreo 10 km spre nord, în orășelul Lőrinci. În cele din urmă am ajuns în cartierul nordic al orășelului, numit Selyp.

Acolo am găsit un lagăr compus dintr-un grup de case. O parte din aceste vile era rezervată ofițerilor polonezi care reușiseră să scape de germani în timpul campaniei poloneze. Cealaltă parte era destinată francezilor.

Oficial, aceste situri erau clasificate drept lagăre de adunare sau de internare, dar nu aveau nici sârmă ghimpată, nici gărzi înarmate.

Acolo se mai aflau vreo patruzeci de francezi evadați. Toți ne-au întâmpinat cu zâmbete largi:

– Suntem „internați” aici, dar în realitate suntem liberi. Primim chiar niște bani. Totul e în regulă, nu vă faceți griji.

Imediat au început să ne hrănească: pepeni, legume, carne… În Ungaria, o țară agricolă, nu lipsea aproape nimic la acea vreme – „decât banane și piper”, precum ni s-a spus.

Ni s-au distribuit haine civile, de care aveam nevoie disperată, și o alocație lunară de 700 de pengő – cam dublul salariului unui muncitor maghiar. Această alocație, plătită de guvernul de la Vichy, era destinată să ne susțină în așteptarea transportului către Aliați sau către Rezistența Franceză.

Lagărul era cu adevărat deschis: eram liberi să ieșim, chiar să închiriem o cameră în oraș, dacă doream.

Primele cuvinte maghiare pe care le-am învățat, Pierre și cu mine, au fost „Van szobája?” (Aveți o cameră?)

Așa că am plecat. Am bătut la uși fără să înțelegem un cuvânt din ce ni se spunea… dar în cele din urmă am găsit o cameră mult mai confortabilă decât dormitoarele înghesuite.

Din întâmplare, unul dintre francezi era bucătar și ne pregătea adevărate ospețe. După luni de foamete, a fost pură fericire.

Ungaria, un aliat involuntar al Germaniei, dar oficial în relații de pace cu Franța, aplica cu scrupulozitate atât Convenția de la Haga, cât și Convenția de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război evadați. Pierre și cu mine eram de-acum încredințați că nu vom fi predați germanilor – cel puțin nu pentru moment. După calvarul de la Rawa-Ruska, vânați ca animalele, îmbrăcați în zdrențe, tânjeam după un mic răgaz. Trebuia să ne refacem.

Pierre, care înainte de război fusese proprietarul unui magazin de confecții, a insistat să meargă la un croitor. Era din nou în elementul său: alegea țesături, dădea sfaturi, ajusta… În Ungaria erau croitori berechet, chiar și la țară. Amândoi ne-am făcut câte un costum, ne-am cumpărat și cămăși. Trebuiau să fie cu guler în toată regula, care să stea bine sub cravată. A fost minunat: ne-am simțit din nou oameni.

Vestea despre „paradisul” maghiar s-a răspândit rapid prin lagărele din Germania. Evadați francezi veneau cu duiumul și lagărul a devenit neîncăpător. Trebuia găsită o soluție.

Balassagyarmat – 17 septembrie 1942

Noul lagăr era la vreo 60 km spre nord de Selyp, în orașul Balassagyarmat, pe malul stâng al râului Ipel, un afluent al Dunării care marchează frontiera dintre Ungaria și Slovacia. Ca să ne îmbunătățească condițiile de trai, la insistența colonelului Hallier s-a instituit un sistem flexibil: puteam locui unde voiam, eram liberi să părăsim lagărul, se dădeau chiar permise de călătorie pentru a vizita alte regiuni ale Ungariei. În aceste condiții sănătatea noastră s-a îmbunătățit rapid.

Vestea despre această oază de pace se răspândea rapid și numărul evadaților ajunși aici creștea pe zi ce trece. Așa că Pierre și cu mine am fost din nou transferați, pur și simplu din lipsă de spațiu.

Balatonboglár – 11 octombrie 1942

Am pornit spre Balatonboglár, o cunoscută stațiune de pe malul sudic al lacului Balaton. Acolo ne-au cazat într-un hotel. Lagărul era numai pentru francezi și ne bucuram de o liberate aproape totală.

Gardienii, nici zece la număr, erau soldați maghiari, iar comandantul lor, locotenentul în rezervă Tamás Daróczy, era francofon și francofil și ne-a dat multă autonomie. Deciziile curente, disciplina și programul zilnic erau organizate de ofițerii francezi în colaborare cu Daróczy. Puteam ieși în timpul zilei, dar trebuia să ne întoarcem la cină. Nu degeaba Balatonboglár a fost supranumit „paradisul temporar”.

Pentru a ne facilita mișcările, colonelul Hallier ne-a dat acte de identitate.

Ungaria suferea de o lipsă acută de forță de muncă, așa încât evadații au primit permisiunea să lucreze, mai ales că mulți aveau meserii. Era o contribuție la economia țării, dar și la situația noastră financiară.

Colonelul Hallier a sprijinit această inițiativă. La Budapesta s-a deschis un „birou al evadaților” care să organizeze integrarea evadaților francezi în economia maghiară, Era condus de locotenentul Roger Klein, el însuși fost prizonier evadat.

Pierre și cu mine am fost imediat atrași de ideea se a începe o viață activă într-un oraș mare. Permisiune aveam, trebuia numai să găsim de lucru.

Scris de Georges Dehut, după povestirile lui Marcel Brugnon

Tradus și adaptat de Hava Oren

Sursa ilustrațiilor:

1. Din arhiva personală a lui Georges Dehut

2.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:D%C3%A1nosi_rabl%C3%B3gyilkoss%C3%A1g.jpg Unknown author, Public domain, via Wikimedia Commons

3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Kom%C3%A1rom-monostori_er%C5%91d.jpg Bárdos Dezső (Sóhivatal at Hungarian Wikipedia), CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons

4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Balassagyarmat_-_Megyeh%C3%A1za.jpg Civertan Grafikai Stúdió, CC BY-SA 2.5 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.5>, via Wikimedia Commons

5.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Balatonbogl%C3%A1r,_Somogy_megye._A_Ne%C3%BF-villa._Fortepan_96144.jpg FOTO:FORTEPAN / Buzinkay Géza, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons