Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre. “Îmi doream obiele şi o bucată de săpun. Mama a murit lângă mine, dar eu eram tânără şi voiam să trăiesc. M-am vindecat de tifos, nici eu nu ştiu cum, se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13-14 ani, a cărui mamă fusese împuşcată la fel ca mama mea, se pricepea la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său se reparau și ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva şi l-am îndemnat să se anunţe. Sioma s-a anunţat cu timiditate și jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Sioma le-a spus că are nevoie de ajutor și vrea să o ia şi pe sora lui și pe mine…”Read more…