Număr vizualizări 16 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. https://parasitenpresse.wordpress.com.
5 Octombrie Furie
Uneori îți vine să-ți iei lumea-n cap, parcă nu mai ești tu însuți, te învârți toată ziua mânios și nici măcar nu știi de ce. A început încă de dimineață, când am găsit motoreta vecinilor aruncată în grădina noastră. Oglinda retrovizoare rămăsese agățată de o creangă. Am încercat s-o dau jos și m-am ales cu un spin în deget. Cu greu l-am scos și m-am gândit că în aceste condiții, cel mai bun lucru ar fi să mă opresc pe drum și să-mi iau o cafea de la rulota roșie. Până să-mi iau cafeaua, am lăsat un moment bicicleta la poarta institutului de vizavi și tocmai atunci una din femeile de serviciu s-a apucat să claxoneze ca o nebună, pentru că, vezi Doamne, trebuia să aștepte zece secunde! Apoi, când am plecat din nou, era cât pe ce să mă calce o mașină care ieșise pe neașteptate din parcarea de alături și cafeaua a aterizat în geanta deschisă a bicicletei, unde îmi pusesem portmoneul. După ce am curățat cât de cât interiorul genții cu niște șervețele de hârtie, am încălecat iarăși pe bicicletă și am pornit – fără cafea – spre clinică. După vreun kilometru văd un concetățean mai în vârstă care merge pe o bicicletă electrică… în zigzag! Îi claxonez cât se poate de cuviincios, ca să nu-l deranjez și, Doamne ferește, să nu se producă un accident, dar el îmi azvârle o serie de insulte de rămân năuc. Ridic din umeri și îmi continui drumul spre clinică. La ușă mă așteaptă două paciente, una din Ucraina și cealaltă din Rusia. Până nu demult vorbeau numai ucraineană, respectiv rusă, dar în ultimele luni au prins destulă germană ca să ne putem înțelege, de bine de rău. Amândouă au probleme de anxietate, depresie și alcool. S-au cunoscut în secție și de atunci sunt nedespărțite. Simptomele pentru care au venit la mine nu au cauze fizice. Sper că vor dispărea în curând, odată cu anxietatea.
12 Octombrie. Dybuk
Porțile iadului s-au deschis în mijlocul vacanței de toamnă. Pe CNN, imagini de moarte și distrugere în Israel și în Gaza. Eu mă aflu pe vapor, din Istanbul, din portul Kabataș, spre Burgazada (insula Burgaz). Soția mea se întâlnește cu prietenele ei și, după cum am convenit, în ultimele trei zile eu trebuie să-mi văd singur de drum. Dar de unde și încotro?
Cum se întâmplă adesea în vremuri tulburi, (așa a fost și în primul lockdown din pandemia de Corona), vremea e splendidă: soare și o briză caldă dinspre mare. Oprim întâi la Kadıköy („satul cadiului”), apoi în Kınalıada („insula de henna”) și urmează destinația mea, Burgazada. Pasageri și vânzători de simiți urcă și coboară din vapor – se pare că specialitatea locală sunt simiții cu Nutella, un caleidoscop culinar est-vest.
Așa e, de unde și încotro? Este o întrebare pe care ți-o pui la Istanbul, acest loc de melancolie, de hüsün (Orhan Pamuk) sau de keder (Sezen Aksu), dacă strămoșii tăi sunt din Galiția și tu însuți ești născut în România și te afli pe drum, cu hidrobuzul, între Europa și Asia… Dar cine știe? Poate că în realitate eu sunt numai un dybuk, spiritul vreunui strămoș care a pus la cale cine știe ce drăcovenii? Și de ce nu? Poate că de aceea nu am liniște și sunt osândit să pribegesc mereu de colo-colo.
Și totuși, oricât ar părea de ciudat, la Istanbul mă simt de parcă aș fi în propria mea capitală balcanică, cu o strălucire care rezultă poate numai din acest amestec special de local și străin, ca în fotografiile în alb-negru ale unui Ara Güler sau în povestirile lui Sait Faik Abasıyanık.
Lângă mine, cineva citește Perșembe / Cumhuriyet (ediția de joi a ziarului Cumhuriyet) – imagini de groază din Gaza. Ceva mai în față, turiști germani cu Süddeutsche Zeitung – imagini din Sderot (Israel). Mă gândesc la părinții mei care au supraviețuit Holocaustul din Transilvania de Sud, au scăpat din uriașa închisoare care era România lui Ceaușescu și acum, la vârsta de 92 de ani, văd aceste imagini. Da, și mă gândesc că joia nu mai funcționează ca centrul de greutate al săptămânii și totul s-a prăbușit, dar nu știu în ce direcție.
Dar poate că totuși… Nu demult l-am întrebat pe tata cum îi merge Iar el mi-a răspuns: Merge foarte bine. Mult prea bine! Numai că în direcția nedorită.
În fața mea, câțiva tineri sunt ocupați cu selfies. O femeie cu un telefon mobil auriu, cu fustă crem și basma, se remarcă în mod deosebit, amintește de Brigitte Bardot cu perucă brunetă, pe insula Capri, în filmul lui Godard Le mépris (Disprețul).
Ne apropiem de Burgazada, odgoanele sunt deja pregătite pentru acostare.
Am hotărât să renunț la simit; mai bine mai aștept cu mâncarea. Turiștii se îmbulzesc spre chei. Nu puțini dintre ei sunt ruși: Turcia este unul din puținele locuri unde turiștii ruși mai sunt bineveniți.
Deja în fața clădirii portului se vede o mică statuie a scriitorului Sait Faik Abasıyanık, sufletul insulei. Câțiva pași mai departe, un chioșc de cărți față în față cu Cafeneaua Insulelor.
La jumătatea drumului spre hotel „galeria în aer liber” a pictorului local – tablourile lui rămân afară, sprijinite de stânci, nepăzite chiar și în timpul nopții – cel puțin în măsura în care pot fi nepăzite atunci când se află (din întâmplare?) chiar în fața stației de poliție. Pe fiecare tablou e scris câte un singur cuvânt, un fel de titlu, de cele mai multe ori mutluluk (fericire) sau huzur (pace, liniște sufletească).
Mă înregistrez la hotel și aștept cu nerăbdare următoarele trei zile.
(Va urma)
Traducere şi adaptare Hava Oren
Peter Rosenthal
(Donnerstag)
