Așa, ca pentru descrețirea frunții, vă redau câteva întâmplări ale scenei, la care am fost martor și care sigur nu figurau în scenariu. Dintre ele, una era să se sfârșească tragic. Iată-le:

Opera Română, 1940, sala Regina Maria din fosta Piață a Senatului. (Piața își primise numele după fundația pe care înainte de Primul Război Mondial urma să se ridice clădirea Senatului României, dar nu s-a mai ridicat. Pe acea fundație s-a construit un bloc de 17 etaje, cunoscut ca blocul Gioconda, după numele grădinii de vară unde se dădeau filme bunicele. În imediata vecinătate a blocului Gioconda exista o clădire, folosită mai întâi ca sală de sport, apoi ca sediu al Operei Române.)

Se cânta „Liliacul”, scena balului. Golind sticla de șampanie, Prințul Orlowski o aruncă peste umăr, spre valetul care conform scenariului urma să o prindă – știam asta de la părinții mei care mai văzuseră spectacolul. Dar, de data asta bietul om nu reușește, sticla cade pe pardoseală și se face țăndări – încă nu apăruseră sticlele incasabile de plastic. Invitatele la bal, în crinoline, se mișcă cu mare greutate printre cioburi și nu lipsește mult ca cioburile să ajungă chiar în fosa orchestrei.

Opera din Iași, care în 1963 exista doar de câțiva ani. Se joacă „Aida”. Sala e plină, cu mult tineret. Nu departe de mine doi tineri, care par a fi obișnuiții sălii, comentează cu glas tare:

– Hai să vedem ce repetă azi dirijorul (nu-mi amintesc cine dirija în seara aceea.)

Nu mă pot abține și, întorcându-mă către ei, întreb:

– Cum să repete?

– Păi dacă nu-i place ceva, oprește spectacolul și o ia de unde zice el, vine răspunsul.

Înaintea marșului triumfal, la intrarea corului și apoi trompeților, deodată desincronizarea devine evidentă. Dirijorul oprește spectacolul și o ia de la capăt, în vociferările și aplauzele sălii. (Nu, nu e nicio greșeală – au fost și vociferări și aplauze!)

Apoi intră soldații egipteni, purtând trofeele. Sunt patru băieți tineri, evident subnutriți, probabil studenți, care duc niște obiecte ce par a fi trofee, din stânga scenei către dreapta. Acolo, încă înainte de ajunge în culise, le dau în mâna unor recuzitieri care îi așteaptă, după care bieții de ei o iau la fugă prin spatele scenei înapoi în stânga, de unde iau alte trofee și tot așa de câteva ori. Totul se desfășoară în strigătele unor tineri din sală:

– Băi, nici ceaiul nu l-ați băut azi!

– Măi, voi ăștia, mai vioi, măi băieți!

– Hai, triumfalilor, hai!

Orice comentariu e de prisos, vă puteți imagina ce era în sală.

Opera din București, 1970. Se joacă „Aida”, o montare clasică, ireproșabilă. Totul merge așa cum trebuie, doar că în mijlocul aceluiași marș triumfal, din înălțimea scenei coboară un uriaș leu din butaforie, menit de fapt să străjuiască intrarea în mormânt a celor doi eroi, în ultimul act al operei. Leul își continuă coborârea amenințătoare, actorii fug speriați din calea lui, orchestra încetează a cânta, cortina se lasă fără nicio explicație. După o pauză de vreo douăzeci de minute spectacolul reîncepe.

Abia mai târziu am aflat de la niște amici din orchestră că sus, la decoruri, a avut loc un scurt circuit, că era pe cale să izbucnească un incendiu și mașiniștii au îndepărtat decorul cel mai expus, adică leul, iar singurl loc unde îl puteau evacua era pe scenă. Îndemânarea mașiniștilor a prevenit o adevărată catastrofă.

Opera din București,1940, tabloul final din „Traviata”. Cu ultimele puteri, Violeta se apropie cu spatele de patul în care, conform scenariului, urma să se prăbușească. Este una din scenele marcate de o tensiune maximă, inimile spectatorilor bat înnebunite, doamnele își țin respirația… Doar interpreta din seara respectivă, (nu-mi mai amintesc cine era), necalculând bine distanța și de teamă să nu cadă pe podea, întoarce capul pentru a aprecia încă o dată distanța dintre ea și pat!! Murmure în sală, scena este definitiv și iremediabil compromisă. Spectacolul se încheie, cortina se lasă, dezamăgită…

Ateneul Român, prin 1960. La pupitru se află maestrul Ion Baciu, un foarte bun dirijor ieșean. Ultima lucrare, este o simfonie de Mozart. După partea a treia, Baciu se întoarce către sală cu vizibila intenție de a se înclina în fața publicului în semn de mulțumire. În ultimul moment își dă seama că mai avea de dirijat o parte, se întoarce către orchestră și dă intrarea ultimei părți. Cu o remarcabilă prezență de spirit, concert-maestrul (cred că era încă maestrul Teodorescu) a rămas cu arcușul în aer până ce dirijorul și-a revenit din „rătăcire” și s-a întors cu fața la orchestră, dând intrarea ultimei părți.

Ateneul Român, în 2007, un concert dat de Dmitri Bashkirov. În locul bărbatului falnic pe care îl știam de multă vreme apare un bătrân gârbov, cu o chelie impresionantă. Cred că a cântat concertul pentru pian de Schumann. Către finalul concertului nu reușește un pasaj, îl repetă, îl mai repetă o dată… Abia a treia oară îi reușește. Eu am admirat prezența de spirit a lui Vlad Conta, care a stat cu bagheta ridicată – orchestra a reacționat prompt – pâna ce pianistul a terminat repetițiile. M-am mirat că un om cu o asemenea experiență uitase în acele clipe o regulă de aur în muzică, pe care mi-au împărtășit-o amici din orchestră de-a lungul timpului: dacă greșești în concert nu te oprești, ci continui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Teatrul Mic, prin anii 1970. Se juca o piesă de Aurel Baranga. Acțiunea se petrece în 1954, într-o încăpere elegantă din acei ani, locuită de un important activist de partid. Iarna anului 1954 a rămas în memoria bucureștenilor ca una din cele mai grele. Capul familiei, activistul de partid pe nume Marin, interpretat de excelentul și regretatul actor Vistrian Roman, e plecat cu treburi și întârzie de câteva ore. Toată familia este îngrijorată ca nu cumva Marin să fi pățit ceva din cauza viscolului. Deodată se deschide ușa și apare Marin. Urmează un moment de suspans, toți așteaptă o explicație. Ei bine, în tăcerea mormântală de pe scenă, dar și din sală, se aude o voce de la balcon, zicând:

– Unde umbli, măi Marine?

În sală se aud râsete, vocea este aplaudată, dar cei patru sau cinci actori de pe scenă au rămas încremeniți. Când spiritele din sală s-au mai liniștit, actorii au continuat piesa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Le-am privit chipurile – eram ca de obicei în rândul doi. Nu se vedea nicio reacție. Asta înseamnă școala și experiența.

Teatrul Mic, prin1980. Se joacă „Richard al treilea”, cu marele, uriașul și regretatul Ștefan Iordache în rolul titular. În scena duelului, e rănit la tâmplă. Sângele curge cu nădejde la vale către gât. Din culise cineva îi aruncă un prosop. Noi, cei din rândul doi, îi privim chipul – nicio reacție. El continuă rolul cu prosopul la tâmplă până la pauză, iar în actul următor reapare pansat și joacă în continuare că și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Vă puteți imagina cum a reacționat sala la sfârșitul spectacolului.

Opera din București, anii 1970. Se joacă „Tannhäuser” cu numai douăzeci de spectatori în stal, cu lojile goale, nu știu câți spectatori erau la balcon. Înainte de începerea spectacolului se anunță la difuzor:

– Din cauza indisponibilității vocale a maestrului Corneliu Fânățeanu, acesta nu va cânta.

Ce să înțeleagă spectatorii? Fie că va cânta o dublură, fie că spectacolul e anulat și se dau banii înapoi… Ne ridicăm să plecăm.

– Atenție, revine vocea, spectacolul va avea totuși loc.

Deruta e totală. Probabil, ne zicem, va cânta o dublură. Dar cine? Se ridică cortina și apare totuși Fânățică, așa cum era alintat. Stupoare! Fânățică nu cântă, ci își recită rolul!! A fost ceva între grotesc și hilar. Am rămas totuși în sală de dragul muzicii, mai ales a pasajelor orchestrale și corale. Cu cine să vorbești, pe cine să întrebi? La sfârșit întreb garderobiera:

– De ce se ține un spectacol cu atât de puțin public?

– În seara asta e mult, spune doamna. Au fost și cazuri când au venit patru spectatori și s-a cântat!! Cortina cade cu mare rușine!

Nu mă pot abține să relatez o întâmplare din 1973, al carei erou fără voie am fost chiar eu. Scena este amfiteatrul Spitalului Militar Oradea, cu câteva zile înainte de sărbătoarea națională din acele vremuri, 23 August. După raportul de gardă, comandantul spitalului mă oprește și îmi spune:

– Măi Tiberică, tu ești mai priceput ca noi ăștilalți de aici, bucureștean, ce mai! Dragă, improvizează tu ceva, un mic spectacol pentru 23 August, că mă tot pisează ăștia de la partid. Găsești tu ceva potrivit…

În treacăt fie spus, poposisem în acel spital cu un an în urmă prin concurs, după secundariat, fusesem primit și „absorbit” ca un frate de colegi, unii mai vârstnici, alții ceva mai tineri, dar toți competenți și „domni”, atât în meserie cât și în afara ei. Despre comandantul spitalului, col. dr. Laurențiu Dragomirescu, odihnească-se în pace, merită să scriu câteva cuvinte. A fost un excelent chirurg, bun coleg, onest, un șef așa cum își dorește oricare dintre noi. Păcat că s-a dus atât de repede. Revin: amfiteatrul spitalului, magnetofonul sindicatului din spital pe care – atenție – înregistrasem primele măsuri din Rapsodia a doua de Enescu și versuri de Adrian Păunescu, care era la modă. Vine ziua de 22 august, sala e plină de medici, asistente, bolnavi internați în spital.

Făcusem o repetiție cu cele două interprete, două asistente deloc timide, cu dicție și șarm. Eu mă aflu în fundul sălii, pe post de regizor de ocazie, având alături un specialist în ale magnetofonului. E liniște, semiobscuritate. Se aud primele măsuri din rapsodia enesciană. Urma ca la un semn convenit cele două asistente să urce pe scenă, prin stânga și prin dreapta, pentru a recita din Păunescu. Deodată se repede la mine un coleg și îmi „șoptește” atît de încet încât aude jumătate din sală:

– Opriți, domnul doctor Georgescu, opriți! Asta e Europa Liberă, dăm de dracu’! Opriți vă rog, opriți imediat!

Îi șuier:

– Măi Cutărică – nu vreau să-i menționez numele – ăsta e Enescu, Rapsodia a doua.

– Da, zice colegul, dar se poate interpreta și o pățim cu toții!

– Nu-i nimic, zic eu, o pățeste și Enescu.

– Vă rog mult, opriți, continua colegul disperat. Dăm de dracu’ cu asta.

Ce a urmat? Nimic. S-au recitat versurile, s-a terminat muzica și apoi ne-am văzut fiecare de treabă. Asta a fost totul. Nici măcar securistul spitalului nu m-a chemat la vorbitor. Amintesc că primele măsuri din Rapsodia a doua de Enescu era semnalul sau perdeaua sonoră care anunța începerea emisiunii în limba româna a postului de radio Europa Liberă.

Pe atunci cam toată lumea asculta Europa Liberă, BBC sau Vocea Americii – era de fapt un secret al lui Polichinelle.

Și am încălecat pe-o șa…