Predeal, iulie 1945

Ne găseam la Predeal în vacanţă, împreună cu buna mea soră, Nuţi, răposată în 2017; eram fraţi gemeni (n.1933). Stăteam pe Cioplea, la sora unei vecine din Bucureşti. Tata a venit la noi împreună cu sora mamei.

Într-una din zile plănuim plecarea la Braşov, oraş încă necunoscut nouă, copiilor. Era riscant; vagoanele de pasageri fuseseră confiscate de ruşi și se călătorea cu vagoane de marfă, preţul biletelor fiind ca pentru vagoanele-clasă. Eram speriaţi de jafurile din plină zi ale militarilor armatei “eliberatoare” sovietice.

Pe stradă, la Predeal, mai ales pe lângă gară (în vremea aceea, gara era o construcţie improvizată din lemn, un fel de baracă; la fel şi cea din Braşov), se întâmpla ceva ciudat: când militarii sovietici apăreau, lumea fugea din calea lor. În preajma gării, câte un militar sovietic întindea un ziar şi pe el expunea spre vânzare aparate foto, portofele goale, bijuterii de toate felurile etc. Curând aveam sa aflu sursa lor.

Plecăm la gară. Tata scoate bilete de tren dus-întors, ne urcăm pe platforma unui vagon de marfă, destinată frânarului. Eram veseli, bine dispuşi, aveam cu noi merinde pentru o zi întreagă, seara urma să ne înapoiem. Timpul cald, senin, era tocmai bun pentru o asemenea excursie.

Cu numai câteva clipe înainte de plecarea trenului, patru militari sovietici se urcă pe platforma vagonului următor; doi dintre ei coboară pe tampoane şi vin la noi. Scot pistoalele, le pun în pieptul sorei mele şi al meu şi începe jaful. Repet, aveam unsprezece ani. Tata, în speranţa că vom scăpa, scoate din portofel o bancnotă pe care le-o oferă; militarii sovietici râd, îi smulg portofelul din mână şi jaful continuă. Ne iau absolut tot ce se putea lua de la tata şi de la sora mamei: aparat de  fotografiat, ceas de buzunar, ceasul de mână al mătuşii noastre, cercei, brăţară, broşă, până şi batiste. În vremea asta, soră-mea şi cu mine ne-am putut strânge mâinile şi ne-am rugat. După încheierea operaţiunii au sărit din trenul care mergea cu viteză mică, aşa cum merge orice marfar. Pachetele cu mâncare ni le-au lăsat.

Toată afacerea asta a durat cel mult un minut; au fost extrem de operativi, se vedea ca au experienţă, nu erau la prima ”eliberare” de bunuri.

Minutul acela a însemnat mult pentru noi doi, sora mea geamănă şi cu mine. La câte văzuserăm şi citiserăm despre război, unele trăite chiar pe pielea noastră, se adăuga un capitol nou: soldaţii care vin să te elibereze de armata germană cea distructivă și acum, la sfârşitul războiului, te prind pe tine şi te jefuiesc. Dar ce au cu copiii? Întrebarea asta nu-şi găsea răspunsul în mintea noastră de preadolescenţi. Acel minut pe care l-am numit “minutul jafului” ne-a schimbat complet optica despre părintele care-şi ocroteşte copilul. Chiar şi pe copilul altuia? Minutul cu pricina avea să se adauge la multe alte minute tragice trăite, auzite şi relatate.

Deşi aveam doar 11 ani, aşa cum mai spusesem, eram la curent cam cu tot ce se întâmpla în lume, atât cât avea să ne mai permită ocupantul şi noii stăpânitori. Fără exagerare, privind în urmă, acel minut ne maturizase.

Dar să continui relatarea.

La scurt timp după ce militarii sovietici au sărit, trenul a intrat în tunel. Ei bine, minute lungi petrecute în marfar până la ieşirea din tunel au fost o veritabilă teroare pentru noi. Ceilalţi doi militari erau pe platforma vagonului următor; zgomotul ritmic provenit de la una dintre roţi ne lăsase impresia ca ei işi tot încarcă armele pentru a ne împuşca. Au trecut decenii de atunci şi acel zgomot îl am şi acum în urechi, după cum am în față și chipurile jefuitorilor militari, gata să le descriu.

Cu greu ne-am revenit. Ajunşi în gara Braşov, tata s-a dus la biroul sovietic al gării – aşa ceva, în vremea aceea, era în toate gările – şi a reclamat jaful. Rusoaica ne spune pe româneşte: „Nu se poate, militarii noştri au venit să vă elibereze. Jefuitorii sunt, cu siguranţă, români în haine ruseşti”. „Dar vorbeau ruseşte, doamnă!”, zice tata. „Ei, au invăţat limba rusă între timp”, zice rusoaica. În glasul ei se vedea clar bătaia de joc, replică la neputinţa tatălui nostru.

Am plecat în oraş. Șansa noastră era săculeţul cu merindele de acasă şi biletele de tren dus-întors.
Ne pierise cheful de plimbare, am vizitat nu mai ştiu ce şi hai la gară. Acolo, când să ne urcam în tren, observăm un grup de vreo 10-15 români care aleseseră să călătorească pe o platformă mare, deschisă, a unui vagon din cele cu care se transporta lemne. Atunci am priceput strategia; ruşii nu atacau grupuri mari de cetăţeni deşi, în Bucureşti, am asistat la iminenţa unui astfel de jaf.

Trenul a plecat cu mare întârziere, pentru că de fiecare dată când i se cupla o locomotivă, apărea un militar sovietic cu pistolul în mână şi forţa mecanicul să ducă locomotiva unde dorea el, adică la o coloană de vagoane militare sovietice. Atenţie, războiul se terminase; coloanele militare, atât româneşti cât şi cele sovietice, se retrăgeau. Procedeul s-a repetat cam în toate gările de la Braşov la Predeal drum pe care l-am parcurs în opt ore!! Ajunşi acasă, cu greu ne-am revenit.

Casa în care locuiam la Predeal avea parter şi etaj; legătura cu etajul se făcea printr-o scară exterioară. Noi locuiam la etaj.

Într-una din după-amiezi, doi militari sovietici intră pe poartă şi unul din ei porneşte a urca pe scară. Acasă eram doar noi doi cu sora mamei, blondă la vremea aceea şi tare frumoasă. Eram îngroziţi, experienţa de la Braşov era încă vie. Şansa noastră a fost cei doi militari români dintr-o fanfară, încartiruiţi la parter. Observând intrarea celor doi militari sovietici, ei i-au oprit, nu ştiu ce le-au spus, dar ruşii au coborât şi au plecat. Apoi am aflat de la domnii aceia că au reuşit să-i îndepărteze avertizându-i că la etaj locuieşte un maior român şi dacă ei urcă, acesta îi va împuşca.

Bucureşti, vara aceluiaşi an.

Staţia de tramvai Mecet pe linia tramvaiului 7. Eram noi doi cu mama şi o doamnă cu un bărbat, probabil soțul. Trece un camion cu militari sovietici și după câţiva metri opreşte. Coboară un soldat; vine la doamna din staţie şi cu degetul îi arată ceasul de la mâna acesteia. Doamna, naivă cred, îi spune cât este ora. Rusul insistă; domnul îi face semn să vină cu el după colţ. Între timp, vine tramvaiul şi ne urcăm. Ce s-a întâmplat după aceea nu ştiu. Am respirat uşuraţi că am scăpat.

Altă întâmplare din acelaşi an.

Podul Rahova. Azi nu mai există; era în faţa tribunalului. Tata coboară din tramvai pentru a merge la serviciu, pe Calea Rahovei, nu departe de tribunal. Dă să traverseze, dar un camion cu ruşi mergând pe partea stângă îi taie drumul. Tata le strigă: “ţine dreapta!”. Rusul opreşte camionul, coboară, vine la tata şi îi dă două palme!! Aşa, prieteneşte, ca din partea armatei eliberatoare sovietice. Cred că a scăpat ieftin; putea fi împuşcat fără pic de reţinere.

Mă opresc cu povestirile; m-au marcat toată viaţa. Nu am ce comenta. Aşa sunt toţi ruşii, sau războiul le-a dat dreptul de cuceritor cu nişte clauze însemnând jafuri, violuri şi crime?

Mai apoi jaful din tren m-a dus cu gândul la jefuitorii aceia. Cu siguranţă aveau copii, nepoţi, mă rog, neamuri care aveau, la rândul lor, copii. Nu s-au gândit nicio clipă că ei ar fi putut în situaţii similare? Habar nu am.

Treizeci şi cinci de ani mai târziu mă aflam cu soţia mea într-o excursie cu ONT-ul (cu cine altul?) în URSS. Kiev – Moscova – Leningrad. Am întâlnit nenumăraţi bărbaţi ruşi în vârstă, cu pieptul plin de decoraţii primite, cu siguranţă, pentru faptele de vitejie din timpul razboiului. Îmi venea să-i zic câte unuia dintre ei: “măi nene, când războiul se terminase, tovarăşi de ai tăi, sau poate chiar unul dintre voi, mi-au jefuit părinţii, iar mie şi sorei mele ne-au pus pistolul în piept. Aveam numai 11 ani. DE CE, măi omule? DE CE?”

Prin anii ’80 aveam întâlniri periodice cu specialişti în transfuzii, militari din ţările tratatului de la Varşovia. Nu m-am sfiit să-i povestesc jaful din tren unuia dintre ei, medic din armata rusă. M-a ascultat, a căzut pe gânduri şi mi-a zis: “Sunt unele legi nescrise ale războiului”. M-au indignat vorbele “colegului” şi nu pot uita “minutul jafului”.

Tiberiu Georgescu