Am fost într-o excursie organizată în nordul Greciei. Traseu interesant, organizare perfectă, activitate culinară hipercalorică, vreme destul de bună, cu alte cuvinte o excursie reușită.

Toți participanții, majoritatea din orășelul meu, Omer (2.500 case, 10.000 locuitori) s-au comportat în mod excepțional, în ciuda mediei de vârstă în jur de 75 (eu, care mă credeam decanul de vârstă al grupului, am fost nevoit să mă dau bătut de la bun început).

Toate aceste amănunte, care au făcut ca excursia să se înscrie printre evenimentele reușite ale anului în curs, toate au dispărut cu desăvârșire în momentul când am ajuns pe aeroportul din Saloniki pentru a ne întoarce acasă și am înțeles că soarta zborului nostru se afla în mâna unei companii aeriene (ASTRA grecească) incapabile să facă față unor deficiențe/defecțiuni apărute în mod neașteptat.

Rezultatul? 15 ore pe un aeroport submediocru, o atmosferă neprielnică, căldură și înghesuială, dar mai ales un puternic sentiment de frustrare provocat de toți cei din jur care plecau, în toate direcțiile, numai noi rămâneam pe loc.

Nu, nu voi continua cu descrierea celor întâmplate acolo, cititorul nu e vinovat cu nimic de trauma provocată de o companie incompetentă și ineficace.

Motivul pentru care am început această ”compoziție” cu detaliile de mai sus este că, așa cum spune franțuzul, à quelque chose malheur est bon, iar partea bună este că după ce am încercat să ațipesc și n-am reușit, după ce am terminat de citit cartea lui Ișiguro pe care mi-am luat-o la plecare și după ce nu am găsit de cumpărat niciun ziar, pentru că nu exista niciun chioșc în acea enormă încăpere, am renunțat la orice activitate… activă și m-am pus pe gândit.

Oare mă repet amintind celebrul schimb de cuvinte între doi bătrâni, unul care recunoștea că doar stătea pe scaun dar nu cugeta?!

Ei bine, eu am folosit acele ore de așteptare și am cugetat.

În primul rând am făcut o recapitulare a ceea ce era important pentru mine în acel moment. Deci, la anul trec în cea de a noua decadă a vieții (am mai amintit lucrul ăsta și îmi cer scuze), sunt relativ sănătos, adică sufăr de boli cronice ținute în frâu pe cale medicamentoasă, preocupat  de o mulțime de lucruri, pentru că sunt ocupat cu diverse îndeletniciri care îmi fac plăcere și îmi aduc satisfacții.

Dar imediat a urmat celebra întrebare pusă de Woody Allen într-unul din filmele sale: totul e in ordine, dar până când?!

Cu alte cuvinte, cum facem ca treaba să continue?

Mai ales că mai nimic nu depinde de mine.

Și cu toate acestea, ceva îmi mai rămâne, mi-am zis eu în timp ce eram așezat pe un scaun incomod, pe care-l părăseam doar din când în când pentru a vizita acel loc în care până și regele merge singur…

Acel ceva este planificarea, planurile de viitor.

Regimul totalitar în care mi-am petrecut o bună parte a tinereții mele făcea planuri de cinci ani (pe care le dorea îndeplinite în patru!), dar mie mi s-a părut că această perioadă e prea scurtă pentru a pune în ordine câteva idei ce s-ar putea transforma în realitate, dacă…

După cum se știe, acest ”dacă” nu depinde aproape deloc de mine. Povestea cu ”a-ți lua soarta în propriile tale mâini” e o nerozie de pus în ramă, pentru că soarta ta nu depinde de tine.

Dar de planificat, asta poți face fără nicio dificultate.

Iată de exemplu prima hotărâre luată în acele ore pierdute: moartea mă va găsi ocupat!!

Bravo, mi-am zis, asta e o idee foarte productivă, dar departe de a fi suficientă. Pentru că între momentul de față și momentul ”acela”, viața trebuie umplută cu ceva clar și palpabil.

A doua idee a fost crearea unei liste de planuri de viitor. Ce viitor, cât de lung? Ceva intermediar, să zicem 15 ani, adică, cum spuneam în titlu, trei cincinale!

Și acum o dezvăluire de care mulți din cei ce vor citi aceste rânduri sunt pe deplin conștienți: cincisprezece ani trec foarte repede!! Chiar prea repede. Deci să crezi că ai nevoie de o mulțime de planuri pentru o perioadă atât de scurtă e o dovadă de naivitate și serioasă lipsă de memorie.

Rog pe fiecare din cei care au ajuns la acest punct cu cititul să încerce a se întoarce cu gândul la ultimii 15 ani ai săi. Sunt absolut convins că fiecare va ajunge la concluzia că totul s-a petrecut de parcă ar fi fost ieri.

Și dacă lucrurile stau așa, planificarea de care vorbim trebuie pusă la punct în amănunt pentru a da vieții un sens de obligativitate a ducerii la sfârșit a celor propuse.

Iată deci câteva din planurile mele pentru un viitor nu prea apropiat, dar nici foarte îndepărtat. Cititorul poate fi mândru că el este primul căruia/căreia i se aduc la cunoștință aceste importante decizii.

S-o luăm, ca deobicei, didactic.

Un om care cunoaște vicisitudinile vieții nu poate începe decât cu un proiect care să acopere o situație în care individul rămâne, deodată sau treptat, fără nicio îndeletnicire activă. Pentru unii soluția este cititul –  cărți, reviste, ziare, tot ce se scrie și apare pe hârtie și pe internet. Asta poate să te țină ocupat ore și zile în șir, reprezentând ceea ce americanii numesc default. Alții se hotărăsc să umble prin străinătățuri, nelăsând nicio țară străină nevizitată. Asta, bine înțeles, cere bani și nu toată lumea își poate permite.

Eu însă am hotărit că în cazul în care tot ce fac acum dispare ca și cum n-ar fi existat, un lucru e clar că se află în mâna mea (în adevăratul înțeles al cuvântului): eu voi continua să scriu. Ce, pentru cine și în ce limbă, acestea sunt întrebări minore, de importanță secundară. Totul e să am un computer și o minte (încă) limpede. Nu, n-am nevoie de mase de cititori, niciodată nu am scris pentru a fi citit de sute de mii de indivizi (ca vulpea lui Esop care nu ajunge la struguri, dar susține că și așa nu-i vrea pentru că sunt acri!)

Și în plus nimeni nu poate face abstracție de faima postmortem. Amintiți-vă, vă rog, de mulțimea de artiști, compozitori și scriitori ”descoperiți” după ce și-au redat ultima răsuflare Celui (se zice) care ne-a creat.

Se spune că unii dintre celebrii mânuitori ai condeiului puteau sta la masa de scris ore și zile în șir, fără pauză, punând pe hârtie nonstop tot ce credeau că trebuie transmis cititorului.

Eu nu aș putea face așa ceva, deci, mi-am zis, mie îmi trebuie ceva între și între.

Prin urmare, iată o altă idee, ușor de pus în aplicare: plimbări cu trenul! Ajungi în gară, cumperi un bilet dus-întors până la o stație nu prea îndepărtată, iei primul tren care apare, te urci într-un vagon și începi să te uiți în jur. Promit fiecăruia că nu se va plictisi! Eu am facut-o în urma cu ani, când strângeam material pentru volumul meu în ebraică ”Vagonul rătăcitor”. Întâlnirile spontane cu oameni necunscuți mi-au oferit o imensă gamă de gânduri și mai ales mi-au deschis pofta pentru ghicit! Oare cu se ocupă tipul din fața mea? Și mama aceea cu copilul în brațe, cu cine o fi căsătorită? Și cuplul care ședea câteva bănci mai încolo, oare sunt căsătoriți? Și dacă da, sunt fericiți în viața lor conjugală? Și așa mai departe…

Dar să nu pierd șirul propunerilor pe care mi le-am făcut în acele ore nefaste petrecute pe pământul (de altfel foarte primitor) al Greciei.

Mai tot omul are nepoți, unii/unele chiar au ajuns la stadiul de străbunici și străbunice. Întodeauna e interesant să-ți urmărești odraselele, dar și mai incitant e să știi ce-ți fac nepoții și nepoatele, să le urmărești evoluția și să fii alături de ei/ele atât cât îți permit puterile și cât sunt dispuși/dispuse progeniturile copiilor tăi să te suporte.

Deci să-ți vezi nepoatele făcând stagiul militar, chiar dacă în acele momente ești deja nonagenar, ce poate fi mai plăcut decât povestindu-le cum în urmă cu mai bine de jumătate de veac cutreierai muntele Hermon în căutare de soldați loviți de gloanțele și șrapnelele inamicului sirian, tu învolburându-te la amintirea zilelor și nopților petrecute pe muntele pleșuv și ele plictisindu-se moarte, dar suficient de politicoase și bine crescute ca să nu te întrerupă?

O clipă, după ce ingerasem un sandviș insipid oferit de mica (și unica) prăvălie din aeroport, mi-a mai venit o idee: eu am încetat să fumez acum aproape 40 ani. Oare nu e timpul să reiau acest obicei, care e foarte periculos doar pe termen lung?! Adică ce mi se poate întâmpla dacă la 89 sau 90 ani voi aprinde câte o țigară, nu multe, doar la cafea și după prânz sau după o cină, cu un pahar de vin roșu?

Ah, bine că mi-am adus aminte: vinul roșu! Orice mi s-ar întâmpla, voi continua să ingerez lichidul acesta în fiecare seară, amintindu-mi că Șimon Peres, defunctul nostru președinte, a respectat acest obicei timp de decenii, el dispărând dintre noi la vârsta de 93 ani.

Și acum la sfârșit, întrebarea care mi-am pus-o când a devenit clar că după o așteptare de ”numai” 15 ore, vom reuși să decolăm: oare de ce am nevoie de planuri pentru următorul deceniu și jumătate ?! De ce-mi bat capul de pomană pentru niște idei care, foarte probabil, nu au prea mari șanse de a se transforma în realitate?

Stăteam la coadă pentru îmbarcare, când am găsit răspunsul. Dacă dispar inainte de momentul planificat, nimic nu mai are importanță. Dar dacă…

Dacă planul meu se înfăptuiește și rămân pe partea asta a gliei strămoșești, atunci activitățile pe care le-am plănuit mă vor ține departe de cele două mari pericole ale vârstei înaintate: amintirile și nostalgia! Nu am nevoie de niciuna, ele îmi fac rău pentru că mă transformă pe loc într-un bătrân, și cine nu-și mai amintește de celebra mea găselniță (luată, probabil, de la alții!): bătrân e acela care e mai în vârstă ca mine cu 15 ani?!