Pe vremea când eram tineri căsătoriţi, ne distram cu soțul meu, povestindu-ne unul altuia dorințele. El era rațional și modest, nu prea spunea multe, îl interesau mai mult ale mele, care erau în număr de trei: o chitară, un ceas cu cuc și… o vizită la Băile Herculane. Să încep cu ultima. De ce Herculane? Citisem în adolescență un roman, nu mai știu despre ce era vorba, doar că acțiunea se petrecea în podgoriile Aradului, la Mehadia și la Băile Herculane. Din păcate am ajuns acolo doi ani la rând, de nevoie. La 40 de ani am suferit de o criză de lombosciatică, de care am scăpat numai după doi ani de tratament. Dar am fost la Herculane!

Chitara! Chitara a fost scoasă imediat de pe listă de către soțul meu care mi-a spus scurt: ce-ți trebuie chitară când nu ai voce și nu știi să cânți? El vedea chitara ca pe un instrument însoțitor al cântecului și în acest context avea dreptate, nu am voce.

A rămas ceasul cu cuc care m-a însoțit o viață. Aș fi putut să-l am, pe vremuri piața românească era plină de ceasuri cu cuc rusești, dar erau din plastic, iar eu vroiam unul adevărat, din lemn sculptat, cum erau cele elvețiene sau germane și spre ghinionul soțului meu, văzusem unul splendid la un fost șef de-al lui. Astfel de ceasuri nu se găseau la noi.

După revoluție au apărut pe la anticariate ceasuri cu cuc, dar mi se păreau prea scumpe, chiar i-am interzis unei prietene să-mi ia cadou la o aniversare.  Ceasul cu cuc a fost adăugat la capitolul nerealizărilor și decepțiilor, multe la număr, pe care omul le adună într-o viață. Nu l-am uitat, dar am renunțat.

Nu ar fi trebuit să renunț atât de ușor. Cu vreo lună în urmă am prmit un telefon. O cunoștință foarte drăguță voia sa se întâlnească cu mine. Am cunoscut-o pe ea și pe colegii ei la niște cursuri. Erau interesați de niște chestiuni de politică externă cu care mă ocupasem eu ca jurnalist, de aceea îmi cereau părerea. Ne-am văzut la o cafea. După ce am vorbit de una, de alta, s-a uitat la mine și mi-a spus: știu că în curând e aniversarea dv. și ne-am gândit să vă facem un cadou. V-am luat un ceas cu cuc. Din lemn.

Am rămas pur și simplu fără cuvinte. Nu știu când, cu ce ocazie, le-am povestit despre cele trei dorințe ale mele. Important este că le-au ținut minte și că au vrut să-mi facă o bucurie. Și au reușit. Una mare.

Aș putea să închei cu concluzia că mai devreme sau mai târziu ți se vor îndeplini dorințele. Dar nu este adevărat.  Doar dacă ai norocul să întâlnești oameni care să fie atenți la tine, chiar dacă fac parte dintr-o altă generație.

Acum ceasul meu cu cuc, de altfel foarte discret, nu cântă decât la fiecare oră și noaptea deloc, se află pe perete și de fiecare dată când îl privesc mă face să-mi recapăt oarecum încrederea în viitor. Nu al meu, al celor care vin după mine.

Eva Galambos