Din păcate am ratat articolul frumos și mai ales sincer al lui Gabriel Ben Meron, ”A cui e limba asta a mea ?” din mai 2018. L-am citit abia de curând. Observând că istoria limbii ebraice este o temă de mare interes pentru mulți cititori și fiind vorba tocmai despre profesia mea de lingvist, aș vrea să scriu despre acest subiect. Cu această ocazie aș vrea să-i limpezesc lui Ben Meron și altor cititori unele întrebări la care nu au primit niciodată răspuns.

Mi-a plăcut sinceritatea lui Ben Meron despre ”cunoștința lui profundă a limbii ebraice”. În acceași situație se află marea majoritatea a intelectualilor israelieni, chiar profesori universitari în afara domeniilor de științe umaniste. Marele scriitor contemporan Meir Șalev a scris că ”ebraica este singura limbă din lume în care nu există o corelație între nivelul de studii și nivelul cunoașterii limbii”. Sunt multe motive care au dus la situația aceasta. Să nu uităm că primele generații care au învățat ebraica aveau o altă limbă maternă și limbă de studiu. Generația de azi ar putea corecta situația dacă ar face eforturi să citească literatura religioasă clasică și literatura modernă clasică. Cine mai citește astăzi pe Mendele Mocher Sfarim, Brenner. Gnesin, Șai Agnon sau Samech Yizhar? Este o pierdere groaznică pentru poporul cărții. Prima parte o voi dedica procesului de reînviere a limbii și în a doua voi da câteva explicații gramaticale.

Limba ebraică a fost folosită constant, începând de la primele surse scrise, tăblițele din El Amarna din cca. 1500 î.e.n. și până la editarea cărții Mișna, cca. 185 e.n. Mai târziu nu avem dovezi că limba ar fi fost vorbită curent. Ideea de a folosi limba în viața de zi cu zi reapare în 1879 în săptămânalul HaȘahar redactat de Pereț Smolensky la Viena. Articolul Întrebare importantă, semnat de un ”oarecare” Eliezer Ben Yehuda, originar din Bielorusia, este un eseu politic care se întreabă dacă identitatea evreiască este în primul rând una națională sau una religioasă. Cu alte cuvinte: suntem mai întâi români și pe urmă evrei sau invers? Articolul trage concluzia că poporul evreu este o națiune, că ar fi firesc să trăiască în Palestina și să vorbească limba ebraică. El însuși a făcut alia cu doi ani mai târziu, în 1881.

Pentru ca o limbă să fie vie există două condiții esențiale: să existe mijloace de comunicare (ziare, cărți – azi radio, televiziune, internet) și să fie limbă de predare în școli. El a înființat ziarul HaȚvi, al doilea ziar din Ereț Israel (în diaspora mai erau câteva). Era un proiect foarte dificil, pentru că aprobarea autorităților otomane era aproape imposibil de obținut. În plus tipografiile erau puține și primitive. Pe otomani i-a păcălit, dar adevăratele probleme au început mai târziu, cu evreii. El a intrat în conflict cu grupurile de evrei ultrareligioși din Ierusalim finanțați din diaspora, Hayișuv Hayașan. Ben Yehuda susținea că ei ar trebui să lucreze, nu să trăiască din pomeni. Acesta a fost adevăratul motiv al vrajbei, nu că reînvierea limbii i-ar fi supărat. În 1895, socrul lui Ben Yehuda a scris un articol despre Hanuca. Ultrareligioșii l-au tradus intenționat greșit în limba turcă și l-au trimis autorităților. Articolul părea să incite la revoltă, ca pe vremea Macabeilor, pentu a ocupa Muntele Templului. Ben Yehuda a stat luni de zile în închisoare până s-au lămurit lucrurile. În plus ei l-au expulzat din viața religioasă, (Herem), edict care a rămas valabil până astăzi. O situație asemănătoare există și acum. Partidul Yeș Atid cere ca tinerii ultrareligioși care învață în yeșivot să nu primească subsidii de la stat, ci să lucreze și să facă serviciul militar. Acest conflict poate provoca în orice clipă căderea guvernului.

A doua condiție pentru ca o limbă să fie vie este să fie folosită în educație. În acest scop el a apelat la un bun prieten, Nisim Bechar, directorul uneia din cele trei școli din Ierusalim, Kol Israel Haverim, care aparținea de Alliance Française. A obținut doar să se dea lecții de ebraică, dar nu să se predea în ebraică toate materiile. Lipseau cărți și dascăli. Câțiva prieteni au hotărât ca fiecare să scrie un manual pentru materia pe care o cunoștea. Printre ei era David Yellin, născut la Ierusalim, specialist în limbă și gramatică ebraică. Rabinul Yechiel Michel Pines a scris manuale de fizică și de geografie. Profesori din Rișon LeȚion și din alte moșavot încercau și ei să deschidă școli în ebraică. În fruntea lor era un român, David Yudelovitch, despre care am mai scris. În 1886 s-a deschis prima școală primară ebraică din lume după aproape 2000 de ani: școala Haviv din Rișon LeȚion, care funcționează până azi. În deceniul următor s-a deschis primul liceu ebraic. La începutul secolului 20 a urmat prima grădiniță ebraică. În 1906 Boris Schatz a inaugurat prima instituție de învățământ superior, institutul Bețalel pentru arte, care există și astăzi. Procesul s-a finalizat cu deschiderea primei universități din Israel, politehnica din Haifa, numită Technion. Finanțatorii din Berlin, asociația Ezra, au hotărât ca limba de predare să fie germana, ”limba științelor”. Dar elevii din cele trei licee din țară s-au opus și au făcut grevă. Până la urmă cei din Berlin au încuviințat. Politehnica a fost numită Hatechnion Haivri, cu limba de predare ebraică. Cu cinci ani mai târziu s-a pus piatra de temelie a Universității Ebraice din Ierusalim

Eliezer Ben Yehuda

.

Ben Yehuda a hotărât să scrie un dicționar complet, în 17 volume, care să ofere limbii un nou prestigiu și ajute la învățarea ei. Scrierea și tipărirea dicționarului a fost o adevărată epopee care a durat peste 50 de ani, continuată după moartea lui de a doua soție, Hemda. Aceasta era o personalitate extraordinară, o femeie independentă, scriitoare și ziaristă, care a adăugat ziarelor lui Ben Yehuda dimensiuni noi, introducând secții cum ar fi modă și lumea mondenă. El a început să lucreze la dicționar când era în închisoare, iar la începutul secolului 20 primele volume erau deja gata pentru tipărit. Numai că nicio tipografie din Ereț Israel nu era capabilă să tipărească în mai multe limbi. Hemda a plecat singură în Europa ca să caute o editură. Ea a ajuns la Langenscheidt, care este până astăzi cea mai mare editură de dicționare din Germania și una din cele mai mari din lume. Lordul Rotschild i-a asigurat finanțarea. Până în 1905 au apărut primele cinci volume. Din păcate până la moartea lui, în 1922, nu au mai apărut alte volume, cu toate că el continua să lucreze, ajungând până la litera Nun. Încă două volume au apărut în anii 20. După 1933, editura a încetat să lucreze pe dicționar. Hemda, o adevărată eroină, a plecat în Germania nazistă și a reușit să recupereze matrițele și să le aducă în țară. Datorită lipsei de fonduri, munca a fost terminată abia în 1940-1959, sub conducerea marelui profesor Tur Sinai. Hemda nu a apucat să vadă îndeplinirea proiectului, murind în 1952. Întreaga familie a participat la proiect. În timpul Războiului de Indepenență, când Ierusalimul era împărțit, fiul Ehud trecea linia de demarcație pentru că tipografia era în cealaltă parte a orașului.

Până astăzi acesta este cel mai complet dicționar de limba ebraică, cu toate că nu este actualizat. Va mai dura decenii până ce Academia Limbii Ebraice va termina dicționarul complet al limbii, la care lucrează zeci de cercetători.

***

Acum voi explica pe scurt munca de reînviere a limbii. Specialiștii, numesc acest proces „re-vernaculare”, dar în mod normal se numește „reînviere”.

După cum am mai spus, timp de 1700 de ani, între cca. 200 e.n. și sfârșitul secolului lui 19, limba a încetat să fie vorbită, dar a continuat să fie învățată și scrisă. În acestă perioadă s-au scris mii de cărți, nu numai literatură religioasă, ci și proză, poezie și cărți de știință – matematică, medicină, astronomie, etc. S-au tradus cărți din arabă, greacă și latină. Între timp limba a evoluat, au apărut cuvinte și forme gramaticale noi, limba a cunoscut chiar o oarecare modernizare. Începând de la mijlocul secolului 18, scriitorii mișcării iluministe (Hascala) au înnoit și ei limba. La sfârșitul secolului 19 lipsea numai vorbirea, pe care a introdus-o Ben Yehuda prin articolele lui, prin sistemul de a preda ebraica în ebraică (ivrit be-ivrit) și prin exemplul personal: pe fiul lui mai mare l-a obligat să vorbească numai ebraică, chiar dacă în felul acesta copilul rămânea fără prieteni, iar cu mama lui, Dvora, vorbea numai ebraica, cu toate că ea nu știa bine limba. Spre norocul tuturor, experimentul a reușit, iar băiatul, Itamar Ben Avi, a devenit un intelectual de excepție.

În cursul transformării unei limbi scrise, deci oarecum ”înghețate”, într-una vie, au apărut și probleme neașteptate, de exemplu care variantă fonetică trebuia aleasă. Există varianta așkenazit din Europa de Est și cea sfaradit, originară din Spania, cum era majoritatea evreilor din Israel. Disputa a durat cel puțin două decenii. Ca urmare a influenței lui Ben Yehuda și David Yellin s-a hotărât să fie adoptată varianta sfaradit, care se folosește și astăzi. Dar mulți, printre care și poetul național Bialik, s-au opus.

În funcție de frecvența utilizării cuvintelor, vocabularul actual al limbii ebraice cuprinde 60% cuvinte de origine biblică, restul împărțindu-se între limba rabinică (Hazal), cea medievală și cea modernă. Dar în mod absolut sunt circa 8000 de cuvinte din Vechiul Testament (dintre care cam 2000 apar o singură dată), de origine rabinică sunt circa 14.000, de origine medievală cam 1000 și moderne peste 15.000. Fondul principal de cuvinte este deci luat din limba biblică.

Mendele şi Grupul de la Odessa

Mulți să s-au ocupat de invenția cuvintelor noi – nu toți cu succes. Ben Yehuda a inventat cuvinte puține, dar importante. El însuși ne dă lista: 220 de cuvinte, dintre care nu toate au fost acceptate. El a promovat sau a respins multe cuvinte inventate de alții. De exemplu a promovat cuvântul rakevet (tren) și de aceea mulți cred că l-ar fi inventat el. La fel a încercat să respingă, fără succes, cuvântul agvaniya (roșie), propunând badora, care nu este folosit. Prietenul (și rivalul) lui, Y. M. Pines, a inventat mult mai multe cuvinte, de exemplu în domeniul fizicii, al matematicii, al geografiei, numele elementelor chimice, etc.  Poetul național H. N. Bialik a inventat cuvinte de factură tehnică precum mașină, bucătărie etc. Chiar și marele scriitor Mendele Mocher Sfarim, care a trăit în Ucraina, a inventat câteva zeci de cuvinte, cum ar fi numele unor păsări, din care multe sunt folosite până astăzi. În anul 1912 s-a înființat Comitetul Limbii Ebraice (devenit în 1953 Academia Limbii Ebraice), care a inventat până astăzi zeci de mii de termeni, din care mulți au intrat în uz curent. În primul an de activitate s-a hotărât, printre altele, ca ștrudel să fie numit în ebraică kruchit. La început cuvântul se folosea rar, mai ales în cărțile de bucate. În 1999, Academia a hotărât ca același cuvânt să fie folosit și pentru semnul @, care se numea până atunci ștrudel. Astăzi sunt în uz ambii termeni!

Totuși îmbogățirea vocabularului depinde mai puțin de termeni noi și mai mult de adaptarea limbii vechi la viața modernă. Astfel, unele cuvinte vechi, nefolosite, au fost adaptate lumii moderne, primind înțelesuri noi, ca de exemplu cuvântul hașmal. El apare de două ori în Vechiul Testament, la profetul Yehezkel, cu sensul de chihlimbar. Poetul Y. L. Gordon l-a folosit pentru electricitate. Cele mai multe adaptări de acest fel, de termeni dar și de expresii au fost realizate de Mendele Mocher Sfarim.

Cu toate acestea limba ebraică este plină de neologisme și așa a fost și în perioadele anterioare. Aproape 10% din vocabular este reprezentat de cuvinte străine. În limba rabinică sunt cam 50% cuvinte străine, originare din aramaică, greacă și latină. Ele sunt astăzi considerate ebraice. În Spania medievală au intrat multe cuvinte științifice de origine arabă.

Un aspect și mai important poate, este cel al gramaticii și al stilisticii. Pionierii reînnoirii erau confruntați cu o problemă absolut ingrată. Nu aveau niciun instrument de a se exprima modern și firesc. Stilul biblic adaptat la un roman de dragoste, așa cum au făcut scriitorii din Hascala, sună cu totul artificial. Un stil științific și tehnic nu exista deloc. În primul său manual de fizică, Sefer Hacoah, Y. M. Pines descrie problemele uriașe de care s-a lovit din lipsă de termeni și mai ales de stil tehnic-științific modern. Într-adevăr, cititorul de azi are impresia că ar citi cartea Genezei, doar că în loc de cer, pământ, ape… e vorba de atomi. Rezolvarea a venit în anii 1880, de la un grup de scriitori din Odessa, condus de Mendele Mocher Sfarim. Din întâlnirile lor săptămânale a rezultat un lucru minunat. Într-o revistă literară ebraică din Odessa a apărut în 1886 nuvela lui Mendele Mocher Sfarim, Beseter Raam, (Locul ascuns al tunetului – din Psalmi 81:7). Fascinant este stilul în care a fost scrisă. Nu mai era limbajul greoi și obositor de până atunci, ci un stil ușor, viu, folosind un amestec neașteptat de moduri de expresie din diverse perioade. Niciun alt scriitor nu mai îndrăznise să facă așa ceva, dar toți au simțit că de asta era nevoie. Chiar și Mendele, care de 30 de ani scria numai în idiș, a început să scrie în ebraică. El și-a tradus chiar propriile opere din idiș în ebraică.

Acesta este baza limbii ebraice actuale și a stilului modern. Tot ea ne va răspunde la întrebările gramaticale care îl frământau pe Ben Meron. În ce privește vocabularul a avut loc un amestec complet între cuvinte din Vechiul Testament și cele din limba rabinică – Mișna și Talmud. În schimb gramatica limbii moderne se bazeză în proporție de 90% pe cea a limbii rabinice, nu pe ebraica Bibliei. Iar diferența dintre ele este enormă. De exemplu în Vechiul Testament verbele au două aspecte, perfect și imperfect, care par să corespundă la trecut și viitor. În limba rabinică sunt trei timpuri: trecut, prezent și viitor. Astăzi se folosește exclusiv sistemul rabinic. La fel substantivele: în Biblie ”mama mea” este imi (un singur cuvânt), în timp ce în limba rabinică se spune ima șeli (două cuvinte). În sintaxă diferența este și mai mare. Dar ne vom opri aici.

***

Voi încheia cu câteva cuvinte despre succesul enorm și unic în lume de a reînvia o limbă aproape moartă. Situația catalanei nu seamănă cu situația limbii ebraice, în primul rând fiincă a rămas vorbită în sate, pe insulele Baleare etc., iar limba literară era foarte dezvoltată. Pe vremea lui Franco, când catalana era interzisă, poetul național Salvador Espriu a scris în catalană în exil. Singura limbă la care reînvierea seamănă cât de cât cu ebraica este Bahasa Indonesia.

Dar au fost și eșecuri. Cel mai mare a fost eșecul limbii irlandeze, care se afla pe o cale asemănătoare cu ebraica, cam în aceeași perioadă – dar în 1920, odată cu independența, efortul a fost abandonat și a rămas engleza. Elementul principal care le-a lipsit celor care au eșuat este situația istorică a unui popor care se reîntoarce în țara lui după 2000 de ani, simțind nevoia de a avea din nou o limbă comună. Nevoia unei limbi comune este primul factor pentru ca un popor să-și schimbe limba natală în alta, pe care o citea în sinagogă, de multe ori chiar fără să o înțeleagă.

Bineînțeles că succesul operei de resuscitare a venit pe seama limbilor vorbite până atunci, idișul, ladino și araba evreiască, care practic au dispărut, zdrobite de o politică lingvistică de cucerire. Ele au fost excluse din familii, la începutul anilor 50 erau chiar interzise. De exemplu erau interzise spectacole în idiș mai lungi de o oră. Așa se face că cei doi mari actori de idiș, Dzigan și Schumacher, au fost arestați pentru că au apărut în spectacole întregi. Toate acestea s-au terminat în anii 60.

Este clar că reînvierea limbii ebraice și formarea unei limbi moderne, vii nu este o minune, ci rezultatul muncii devotate a sute și mii de oameni, care, în condiții grele, au reușit să realizeze ceva ce părea de neconceput: trecerea unui popor de la 70 de limbi diferite la una singură, comună, antică și legată integral de credință, limba în care i s-a dat Tora.

Asher Shafrir