Următoarele câteva zile le-am petrecut ca oricare turist, descoperind un oraș nou, într-o țară în tranziție, care știa de unde vine, dar încă nu știa ce îi va aduce viitorul. Bineînțeles că am fost la concerte de orgă, la teatrul de marionete, ne-am plimbat ore întregi prin străduțele înguste, oprindu-ne pentru o gustare, sau pentru a vizita un muzeu.

Ca orice turist în acest oraș superb și plin de istorie, am trecut de nenumărate ori peste vestitul pod Karl, o minunăție nu numai prin construcția sa, dar și prin activitatea care are loc de la un capăt la celălalt, cu sute de vânzatori de suveniruri, artiști și muzicieni, unde puteai cumpăra mii de lucruri de care de fapt nu aveai nevoie, dar care te atrăgeau. Ne-au plăcut foarte mult bijuteriile din argint cu pietre de granat și brățările și inelele din chihlimbar aduse din Polonia vecină, o atracție pentru toți turiștii străini, destul de numeroși deja, în special din Germania și Italia. De fapt, primul obiect pe care l-am cumpărat pe pod a fost un lănțișor de argint aurit cu Steaua lui David împodobită cu mici pietre semi-prețioase de granat, pe care soția l-a purtat cu mândrie în cursul vizitei și îl mai poartă adesea și până azi.

Din nefericire am avut însă ocazia să trăiesc niște momente neplăcute, care m-au afectat atunci și multă vreme mai târziu.

Cred că sunt puțini cei care nu au auzit de vestitul cimitir evreiesc din Praga, unul din cele mai vechi în Europa și poate cel mai renumit. Înființat în secolul XV, în locul unui cimitir și mai vechi, distrus de către un suveran antisemit, în mijlocul vechiului cartier evreiesc, este situat lângă un alt monument istoric, sinagoga Altneuschul (Sinagoga Veche Nouă). După cum îi indică numele, a fost și ea construită cu secole în urmă, în 1270, pe ruinele unei sinagogi și mai vechi. (Pentru cei care nu cunosc Praga, ambele monumente istorice se găsesc pe internet, cu lux de amănunte.)

Chiar în a doua zi am plecat pe jos și după vreo o jumătate de oră am ajuns la ghișeul unde se vindeau bilete pentru vizitarea cimitirului, a sinagogii și al altor câtorva puncte de interes din apropiere. Eram emoționați, în curând urma să vedem mormântul și piatra funerară a celui care a fost poate cel mai renumit rabin în întreaga țară, Judah Loew ben Bezalel, care a trăit în secolul XVI și este înmormântat acolo alături de soția lui. O legendă spune că rabinul Loew a construit din lut un uriaș pe care l-a numit Golem, care avea misiunea de a-i proteja pe evreii persecutați de-a lungul secolelor. Adevărat sau nu, este o legendă pe care evreii cehi o povestesc cu mândrie! 

Soția mea îl cunoștea, îl vizitase în timpul studenției la Academia de Arte Plastice din Berlinul de West. De multe ori îmi povestise cât fusese de mișcată să vadă acest mormânt sfânt și celelate 12.000 de pietre funerare, unele încă într-o condiție relativ bună, chiar lizibile.

Din păcate toată emoția s-a topit în clipa în care am intrat în cimitir, ținând în mâini o fițuică pe care era imprimată o hartă care indica drumul de urmat pentru a vedea mormintele cele mai importante în spațiul destul de restrâns. Sincer să fiu, nu mi-am crezut ochilor când am văzut mizeria care ne-a întâmpinat. Peste tot, dar în special în jurul pietrelor funerare erau coji de fructe, mucuri de țigară, ambalaje de înghețată, pachete goale de țigări și tot felul de alte deșeuri. Din loc în loc se vedeau coșuri de gunoi, dar erau arhipline și înconjurate de hârtii de tot felul, dovadă că demult nu fuseseră golite. Mi-am închipuit că în timpul tranziției toți muncitorii care curățau cimitirul fuseseră concediați și încă nu fuseseră înlocuiți, dar în curând mi-am dat seama că nu era așa. I-am văzut când am ajuns la mormântul rabinului Loew. Șase dintre ei, în salopete nu prea îngrijite, se adunaseră pentru o pauză. Aveau câte o sticlă de bere într-o mâna și ceva de mâncare în cealaltă: un sendvici, o pulpă de pui, un ou fiert… Toți stăteau pe pietre funerare, unul era rezemat chiar de piatra funerară a vestitului rabin. Pe jos erau aruncate hârtiile în care își ambalaseră mâncarea, coji de ouă, oase de pui, sticle goale și mucuri de țigări.

În primul moment nu am știut ce să fac, deși fierbeam de mânie. Dar mi-am revenit repede – aveam o idee. Soția tocmai scosese din geantă aparatele de fotografiat, unul din ele un Polaroid. Am făcut câteva fotografii care se developau instantaneu și le-am dat muncitorilor care ne priveau mirați. Ideea li s-a părut nostimă, iar eu le-am comunicat prin semne că le pot păstra. Odată stabilit contactul, tot prin semne le-am cerut voie să mai fac niște poze și au încuviințat. Erau chiar încântați. Au început să facă mutre care de care mai comice, cu țigări atârnând din buze, cu sticle de bere în mână, cățărați pe morminte. Era clar că se amuzau copios. După ce vreo 50-60 de fotografii le-am mulțumit și am am plecat. În drum spre ieșire am întâlnit alți doi “locuitori”, șobolani care se luptau pentru o chiflă putredă. I-am fotografiat și pe ei ca să completez “dosarul”. Înainte de a continua, am verificat că am la mine legitimația de corespondent al unei publicații din Toronto, pentru care scriam din când în când comentarii politice.

Am lăsat-o pe soția mea în fața clădirii administrației, iar eu am urcat treptele și am intrat într-un birou tipic, unde două doamne croșetau, adâncite în discuție. Una a ridicat capul, încercând să spună ceva, dar în ciuda protestelor ei m-am apropiat de ușa pe care scria “Direktor” și am pătruns într-un alt birou. Spectacolul era de necrezut! Patru bărbați ședeau în jurul unei mese pline cu sticle de băutură și cartoane de prăjituri. Unul dintre ei purta o kipa evreiască brodată. Toți înfulecau, pufăiau din țigarete și vorbeau, sau mai degrabă strigau unul la altul, încercând să acopere vacarmul din sală. După numărul sticlelor goale, se vede că aveau probleme să se înțeleagă. Când au dat ochii cu mine, mai ales că eram și furios, s-a așternut o tăcere penibilă. Fără să le las timp să spună ceva, am aruncat pe masă legitimația mea de ziarist și un teanc de fotografii Polaroid care arătau mizeria și gunoaiele din cimitir și pe muncitorii care profanau mormântul rabinului Loew.

Cu fețele încinse de rușine, sau poate de băutură, s-au uitat câteva minute la fotografii. Părea să fie o eternitate. Apoi fiecare a încercat să bâlbâie o explicație. Interesant că în afara privirilor fugitive aruncate spre legitimația de ziarist, nimeni nu avea idee cine sunt și totuși niciunul nu s-a răstit la mine pentru impertinența de a-i fi deranjat în timpul ”ședinței”. Era evident că nu aveau nicio scuză. Mărunțelul cu kipa a încercat să îmi explice într-o germană destul de bună, în care amesteca în mod voit câteva cuvinte idiș, că ei cunoșteau situația și se pregăteau să o remedieze. Eu însă am ridicat tonul cu câteva registre și i-am anunțat că în 24 de ore fotografiile vor apărea în presa mondială și nu trebuie să se mire la vederea corespondenților străini, cu aparate de filmat, care vor informa lumea despre rușinea din cimitir. Apoi mi-am adunat legitimația și fotografiile și m-am făcut nevăzut, lăsându-i pe cei patru într-o derută totală.

Soția mea era vizibil îngrijorată, pentru că îmi auzise vocea ridicată, fără să știe exact ce se petrece – dar își putea imagina. Fără a mai aștepta, ne-am îndreptat spre sinagoga Altneu, pe care demult ne doream să o vizităm.

Fiind o sinagogă strict ortodoxă, veche de 800 de ani, ei nu i s-a permis să intre decât în partea rezervată femeilor, o cămăruță adiacentă de unde interiorul sinagogii se vedea prin câteva ferestre înguste tăiate în zid. Deși în Canada noi suntem printre membrii fondatori ai unei congregații conservative moderne, unde nu există separare, într-un fel ea era pregătită pentru o asemenea situație, pentru că întâmplător amândoi aparținem unor familii de kohanim. 

După vreo jumătate de oră, la terminarea rugăciunilor, am observat că era mare tevatură la cimitir. Ne-am mai plimbat prin împrejurimi, am cumpărat suveniruri și vreo două ore mai târziu ne-am regăsit pe străduța care duce la cimitir. La intrare stătea o camionetă și niște muncitori încărcau în ea saci mari de plastic negru, probabil plini de gunoaie, în timp ce alții alergau de colo-colo. Chiar și cele două funcționare se lăsaseră de croșetat și puteau fi văzute cu mături în mână, curățând o alee.

După acea vizită neplăcută, deși am fost la Praga odată la doi ani, am revizitat cimitirul abia în anul 2000. Nu era perfect, dar era mult mai curat. În ciuda eforturilor mele nu am aflat dacă în anul primei vizite, în 1990, cimitirul fusese încă sub administrație municipală, sau deja în colaborare cu comunitatea evreiască. În schimb am aflat că domnul cu kipa era o figură foarte cunoscută. Până în 1989 fusese activist comunist devotat, dar după evenimente a schimbat cu repeziciune secera și ciocanul cu steaua lui David. Era gata să danseze la toate nunțile!

Cele șapte zile la Praga au trecut pe nesimțite, cu tot felul de momente plăcute sau mai puțin plăcute și a venit timpul să ne întoarcem acasă. De data acesta mergeam prin München, un drum mai scurt, de mai putin de 400 de kilometri. În dimineața plecării, amicii de la hotel au scos mașina din garaj, proaspăt spălată de praful care se așternuse pe ea într-o săptămână. Bineînțeles că i-am tratat pe toți cu “atenția” cuvenită. Pe la 6 dimineața, după un mic dejun copios, am pornit la drum.

Am trecut prin Plzen, dar cum nu beau bere, nici măcar nu m-am oprit. Traficul era cam încet, dar acceptabil, cu sute de automobile și încă mai multe camioane din diferite țări, toate îndreptându-se spre punctul de frontieră cu Bavaria. Speram să trecem granița în vreo trei ore și să ajungem din timp la aeroport, când am observat că avansăm în pas de melc, tot mai încet, până când ne-au trebuit vreo 40 de minute să avansăm un singur kilometru. La Radio Bavaria s-a anunțat că punctul de frontieră era foarte aglomerat. Vameșii germani erau extrem de prudenți cu camioanele venite din Europa de est și le controlau cu minuțiozitate, unele fiind reținute pentru încă o inspecție. Eram tot mai îngrijorați că am putea pierde avionul.

– De ce nu am plecat aseară? m-a întrebat soția. De fapt avea dreptate, dar am fost sfătuiți să evităm traficul de noapte, mai ales că circulau zvonuri despre “accidente” provocate, pentru a fura bagajele sau chiar mașina!

Deodată am văzut pe banda de circulație rezervată traficului oficial o mașinuță Skoda. Era de stil militar, pictată în culori oficiale și aparținea evident trupelor de grăniceri. Nu știu de ce, cred că din instinct am apăsat încet pe claxon și spre mirarea noastră, mașina s-a oprit. Un ofițer s-a apropiat de fereastra mea și după ce s-a uitat la noi și la mașină, m-a întrebat într-o germană destul de aleasă dacă suntem americani. Nu, suntem canadieni; după care am adăugat că ne este teamă că vom întârzia la aeroportul din München și vom pierde avionul. La fel de politicos ne-a cerut permisiunea să vadă pașapoartele, pe care i le-am înmânat. Le-a răsfoit câteva secunde, după care ne-a spus să ieșim din coloană și să-l urmăm. Poate unii se gândeau că am fost arestați, dar mie nu îmi era frică. Tipul arăta foarte prietenos.

După vreo cinci kilometri am ajuns lângă graniță. Mi-a cerut să parchez mașina și să-l aștept. Abia atunci mi-am dat seama cât de dens era traficul și cât de încet se mișcau lucrurile. După o vreme s-a întors și ne-a spus că nu poate să ne plaseze în traficul de la graniță, deoarece oamenii s-ar fi revoltat. În schimb a vorbit cu grănicerii germani de la punctul de frontieră pentru diplomați și cum nu era nimeni acolo, ne vor lăsa să trecem. Nici nu știam cum să-i mulțumim, când el s-a uitat încă o dată la steaua lui David, cumpărată la Praga, pe care soția o purta cu mândrie, și ne-a spus cu o voce pe care cred că nu o vom uita vreodată:

– Shalom, nesia tova!

Nu mi se întâmplă adesea să nu-mi găsesc cuvintele, dar de data aceasta am simțit că mi se lipise limba de cerul gurii. Am bâlbâit ceva, iar el a pus mâna la chipiu și ne-a salutat. Apoi s-a urcat în Skoda oficială, iar eu m-am îndreptat spre postul de graniță diplomatic, prin care am trecut fără probleme.

Ajunși pe Autobahn spre München, i-am mărturisit soției că mă bucur că ne întoarcem acasă și că nu vom mai avea probleme până la Vancouver, dar m-am înșelat.

Din momentul în care am parcat mașina în fața agenției de închirieri auto de la aeroport, trei tineri angajati au ieșit în grabă și au început să controleze Mustangul de la un capăt la altul, fără ca măcar să-mi ceară permisiunea, cu toate că de fapt automobilul era încă plătit de mine. Nu eram supărat, doar surprins și am cerut explicații. Eram sigur că nu vor găsi nici cea mai mică zgârietură. Unul dintre ei a luat câteva duzini de fotografii. M-au rugat politicos să vorbesc cu directorul, deoarece era “o problemă”, chiar una majoră! După o scurtă discuție am înțeles despre ce era vorba.

Directoarea din Frankfurt, vădit încurcată de neînțelegerea survenită, ne închiriase mașina, uitând să ne ceară să semnăm un document de mare importanță. Cu vreo trei săptămâni înainte de venirea noastră, compania de asigurări cu care aveau contract le trimisese un comunicat potrivit căruia mașinile închiriate de ei nu puteau fi duse în țările din fostul lagăr socialist, din cauza repetatelor accidente frauduloase și a altor evenimente similare. După cum mi-au spus, toate companiile de asigurări adoptaseră aceeași regulă. În cazul unui accident în spatele fostei Cortine de Fier, compania de asigurări nu își asuma nicio răspundere, șoferul trebuind să plătească toate pagubele, chiar dacă era nevinovat! Cum firma de închirieri avea o semnătură în alb pe o factură a unui card de credit, ei erau acoperiți. Din păcate pentru firmă, eu nu semnasem niciun document, deoarece nu mi s-a cerut. Nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi știut că nu pot merge în Cehoslovacia, dar sigur nu aș fi acceptat un asemenea risc. Acum era prea târziu.

Cum toți de la firma de închirieri auto păreau să fie în derută, un tânăr m-a întrebat dacă aș fi de acord să semnez un document antedatat, care i-ar fi absolvit pe ei de orice responsabilitate ulterioară, dar ar fi trebuit să fiu nebun să îl semnez. Bineînțeles că i-am aruncat o privire care i-a “înghețat” propunerea într-o secundă. În acel moment mi-am amintit de factura de la hotelul din Praga, unde era menționată suma de bani pe care o plătisem ca să am mașina parcată și supravegheată 24 de ore pe zi în garajul hotelului. Nu știu de ce am insistat ca plata pentru garaj să fie inclusă separat în factură, dar când le-am arătat documentul, toată lumea din birou a răsuflat ușurată. Au fotocopiat factura și după câteva minute eram în drum spre salonul business class din aeroport. Aveam în mână un document specificând că mașina fusese predată în condiții excelente, fără nicio problemă.

După decolare m-am întors spre soție și i-am spus că dacă ajungem cu bine acasă după toate peripețiile, până la urmă a fost o călătorie deosebit de interesantă, de care ne vom aminti multă vreme.

Jack Chivo