Minciuna în epoca întâlnirilor aranjate prin internet

Mult stimatul meu coleg de breaslă și eseistul pasionat Tibi Ezri a publicat în Baabel o serie întreagă de articole pe tema „De ce mint oamenii”. Cu toate că fiecare rând al său e doldora de înțelepciune, ar fi putut să se rezume la o singură frază: „Oamenii mint pentru că sunt oameni”, de unde reiese că minciuna este un atribut de bază al omului. Acesta este un adevăr fundamental, căruia îi puteți da crezare – sau nu. Ar fi preferabil să mă credeți.

Din păcate minciuna este văzută ca ceva negativ. După părerea mea ar trebui să adoptăm o atitudine mai echilibrată, mai nuanțată. Bineînțeles că nu vreau să pretind că scorneala este o virtute. Din contră! Când e vorba de mersul trenurilor, de cercetare științifică sau de declarații de venit, este de dorit ca afirmațiile să corespundă adevărului. Același lucru se recomandă la aprecierea propriei greutăți, când te uiți cu jind la prăjiturile din vitrina cofetăriei. Dar în alte cazuri nu trebuie să dăm adevărului o importanță chiar atât de exagerată. În relațiile interumane, în discuțiile dintre prieteni și mai ales la căutarea unui partener, o anumită doză de neadevăr este acceptabilă, ba chiar utilă.

Să presupunem, teoretic desigur, următoarea situație: el și ea se întâlnesc pentru prima dată într-un restaurant, stau față în față, la o masă pitită discret într-un colț și se privesc în ochi. Pe fața de masă de un alb orbitor, împodobită cu inimioare, ard două lumânări. La mijloc un singur trandafir într-o vază zveltă, iar în fundal răsună abia perceptibil un tangou siropos cu titlul „Te rog să nu mă minți!”…  Cele două turturele încep să se giugiulească și deodată… el declară că ea are un fund nu tocmai sexy; l-a observat intrând în local și urmând-o spre masa indicată de chelner. Ea își ascunde exasperarea îndărătul unui zâmbet jenat și ca răspuns face afirmația nu mai puțin adevărată că gura lui răspândește un miros neplăcut; sărutul lui nu o atrage deloc. Asemenea sinceritate absolută le face rău la amândoi, îi face să se simtă jigniți, respinși. Întâlnirea nu poate duce la o legătură serioasă. Amândoi au neajunsuri grave: ea un fund prea gras, el o gură rău-mirositoare… Amândoi sunt descalificați din motive obiective. Ritualurile nupțiale sunt întrerupte și cei doi părăsesc localul în direcții diferite, dar cu aceeași supărare și dezamăgire în suflet.

Întâlnirea s-ar fi desfășurat mult mai plăcut dacă cei doi s-ar fi conformat uzanței de a evita adevărul absolut. În acest caz deznodământul af fi fost probabil același, dar cel puțin ei s-ar fi despărțit fără supărare. Să reluăm deci scena din restaurant. El și ea stau față în față, la o masă pitită discret într-un colț și se privesc în ochi. Aceeași față de masă albă cu inimioare, lumânări, trandafir… iar în fundal răsună abia perceptibil de data asta un alt tangou siropos cu titlul „Azi te rog să mă minți!” Cele două turturele încep să se giugiulească și deodată… el îi spune cât de mult se bucură să o cunoască, o femeie atât de încântătoare, inteligentă și de o frumusețe rară.  Ea îi acceptă complimentul ca pe ceva normal și îi răspunde pe același ton, admirându-i la rândul ei felurite calități imaginare. Îi laudă întâi de toate mâinile grațioase, care îi amintesc de Horowitz, cunoscutul diabetic din cartier, iar apoi cravata galbenă împodobită cu imagini ale lui Mickey Mouse, mărturie a unui gust desăvârșit. La care el îi declamă în franceză corespunzătoare epocii un sonet al trubadurului medieval Cyrano de Begerac, care preamărește frumusețea femeilor cu ochi negri, spunându-i că a fost inspirat de ochii ei, chiar dacă în realitate acestea sunt albaștri. Ca răspuns, ea declară că îl admiră pentru faptul că la vârsta de 48 de ani mai locuiește la mama lui, ceea ce atestă marea dragoste dintre ei, evidentă de altfel și în cămașa lui perfect călcată. Și apoi e foarte impresionată de cariera lui în domeniul producției de șireturi, unde el deține o funcție de mare răspundere, cea de șef al controlului de calitate. Povestea continuă tot așa până la terminarea tuturor banalităților de rigoare, chiar dacă amândoi au ajuns demult la concluzia că nu există între ei nicio afinitate. Fundul ei prea mare și gura lui rău-mirositoare sunt piedici de netrecut, numai că niciunul nu are curajul să o mărturisească deschis. Cei doi se despart după toate regulile bunei cuviințe, pentru a nu se mai revedea niciodată. Cel mult a doua zi își vor trimite câteva cuvinte de adio prin SMS.

Asta ne aduce la adevărata temă a articolului: întâlnirile aranjate prin internet, un mediu în care în zilele noastre cei mai mulți tineri (și câțiva bătrâni ca mine) se simt ca acasă. E destul să ai cunoștințe de bază în materie de calculatoare și să ai acces la internet și o lume întreagă de parteneri potențial îți stă la dispoziție. Între timp nici nu mai e nevoie de calculator, te poți descurca chiar și numai cu un smartphone, dacă ai pe el programul necesar și știi cum să-l folosești. Distanța față de celălalt te protejează, făcându-te să nu recunoști imediat tristul adevăr. Numărul practic nelimitat de parteneri disponibili în spațiul cibernetic reduce importanța eșecului – dacă nu reușești cu unul, găsești cu ușurință un alt fraier, căruia să-i prezinți în mod convingător calitățile tale extraordinare. Pe internet orice ficțiune poate fi menținută la nesfârșit – adică până la întâlnirea reală din restaurantul cu față de masă albă cu inimioare, lumânări, trandafir și tangou pasionat…. Până atunci poți să-ți duci de nas partenerul fără nicio jenă. Ca bărbat poți să-i spui de exemplu că ești nepotul unui miliardar canadian, celebru fabricant de ape minerale și că ai intrat pe sait numai așa, dintr-o toană. Ca femeie poți să pretinzi că ești un fotomodel renumit și tocmai te afli pe o insulă din Caraibe, între două ședințe de photoshooting pentru revista “Sports Illustrated”. Unele neajunsuri minore, în cazul ei un ușor sindrom Asperger combinat cu un talent special la matematică sau pentru el o epuizare temporară (burnout) ca urmare a unei preocupări prea intense cu secretele încă nedezlegate ale Victoriei, vor face ca restul să devină cu atât mai credibil. Când ai deja – ca mine – o anumită experiență în căutarea unei partenere pe internet, îți dai seama că informațiile despre vârstă și chiar fotografiile sunt uneori fictive. Pe portalurile specializate în găsirea de parteneri în cadrul unei anumite etnii sau comunități religioase, observi după o vreme că există și candidați care nu au nimic comun cu populația vizată. O parte din domnii și doamnele care apar pe site-ul evreiesc JDate ori nu sunt evrei, ori nu sunt singuri, ba uneori nu sunt nici una, nici alta.

Acum cincisprezece ani am hotărât să-mi încerc și eu norocul pe JDate, să caut pe cineva cu care să-mi împart viața și conținutul frigiderului. Întâi de toate am observat că majoritatea candidaților, atât femei cât și bărbați, se aflau ori în SUA, ori în Israel. În restul lumii nu se găsea mai nimic, chiar și în Franța și în Marea Britanie oferta era neglijabilă. Fiind originar din Transilvania, mi-am început căutările în fosta mea patrie, dar rezultatele puteau fi numărate pe degetele de la o mână. În schimb JDate îți oferă posibilitatea să extinzi căutarea pe raze de 10 – 50 – 100 km sau chiar mai mult, împrejurul localității pe care ai indicat-o. După ce căutarea directă la Oradea, Cluj, Debrecen, Budapesta și chiar la Suplacu de Barcău a rămas fără rezultat, mi-am lărgit treptat raza de acțiune mai departe, chiar până la 250 km în jurul Bucureștiului. Astfel în sfârșit am găsit ceva interesant în Bulgaria, mai exact la Plovdiv. În fotografie se vedea o doamnă atrăgătoare, de vârstă corespunzătoare, tolănită la soare; purta o bluză cochetă și pantaloni scurți, din care ieșea o pereche de picioare lungi și zvelte, exact cum se găsesc de obicei în Sports Illustrated. Avea un zâmbet ușor disprețuitor, dar nu arogant, care părea să spună că nu prea ia în serios această paradă prin internet, dar în caz că s-ar găsi un prinț moștenitor din familia Hohenzollern sau ceva de acest gen, nu s-ar împotrivi să-l cunoască. Pe de altă parte profilul meu de pe JDate era bine pus la punct, cu câteva reflecții interesante asupra personalității mele complexe, cât și asupra complexelor mele personale, așa încât a atras atenția frumoasei bulgăroaice. Nu trebuie să neglijăm nici efectul portretului meu, care îmi scotea în evidență asemănarea izbitoare cu George Clooney (care depinde desigur de iluminație, asemănarea fiind invers proporțională cu intensitatea luminii).

Bineînțeles că i-am scris imediat acestei a doua Claudia Cardinale, și i-am trimis prin intermediul site-ului neumărate scrisori. Numai că ele nu i-au parvenit. Încă din primele zile ea primise o mulțime de răspunsuri de la avocați americani între două vârste, dentiști bine situați, speculanți imobiliari, etc. și avea deocamdată destul material de prelucrat, așa că încetase să plătească pentru activitatea pe site, care era destul de costisitoare. Văzând că nu primesc niciun răspuns, am încercat să o contactez pe alte căi, dar acest lucru s-a dovedit destul de complicat – administratorii site-ului aveau grijă să șteargă numărul de telefon și adresa de email din profilul clienților, pentru ca aceștia să poată fi contactați numai prin site, plătind între timp participarea. Nu este o atitudine foarte corectă față de clienți, dar este desigur rentabilă.

Autorul și Marina la una dintre primele lor întâlniri în 2006. Vizibila lor veselie provine din cauza dezvăluirii reușite a secretelor Victoriei.

Pentru a deschide totuși o cale de comunicare cu iubita mea bulgară am folosit un șiretlic care ocolea piedica impusă de portal. Mi-am pus în profil propria adresă de e-mail, dar în așa fel încât să nu fie detectată și ștearsă de robotul programat să recunoască semne și numere. Am făcut din ea un fel de ghicitoare: am înlocuit semnul @ cu „at“ și am despărțit componentele adresei în așa fel încât să nu poată fi recunoscute de un algoritm de inteligență limitată. Apoi am adăugat în profilul meu o notă ironică: cea care va fi suficient de inteligentă pentru a găsi soluția ghicitorii, va învinge astfel toate piedicile, calificându-se pentru o cunoștință mai apropiată cu mine. Bineînțeles că aprecierea mea era absolut falsă. Noua mea parteneră de discuție, pe numele ei adevărat Marina, s-a dovedit cu mult mai inteligentă decât mi-aș fi închipuit și chiar decât mi-aș fi dorit. Dar asta e altă poveste. Acum doar atât: amândoi am ieșit de pe JDate și câteva săptămâni mai târziu ne-am întâlnit. Încă de la început am reușit împreună să descoperim cele mai bine păstrate secrete ale Victoriei. Iar „restul e istorie”, biografie și chiar biologie. Suntem căsătoriți din 2010 și avem împreună… un BMW în vârstă de șapte ani.

Peter Biro

Traducere din limba germană de Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

4 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on July 28, 2019 Reply

    Un articol foarte actual, exelent scris, care ne prezintă o realitate. Comunicarea pe internet deschide orizonturi mult mai largi şi pentru cunoaşterea şi alegerea perechii, dar presupune şi prudenţă. Iar minciuna, oricât de pozitivă, are picioare scurte. Nu ştiu dacă sunt şi frumoase…

  • Tiberiu Ezri commented on July 28, 2019 Reply

    Poveste foarte interesanta Peter.
    Cat despre comentariul tau “Oamenii mint pentru că sunt oameni”, ai dreptate si de aceea am amintit despre acest subiect cel putin intr-unul din capitole, pe care presupun ca le-ai citit.

  • Eva Grosz commented on July 28, 2019 Reply

    Minunată poveste !

  • GBM commented on July 28, 2019 Reply

    Cunosc (partial)peripetiile descrise de prietenul meu Peter si urez tuturor celor pe care ii iubesc si care-si cauta partenerul/partenera de viata pentru urmatorii 40-50 ani sa aiba succesul acestei vesnic tinere perechi!!
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *