Decretul

În decembrie 1966 era publicat în Monitorul Oficial Decretul 770 , privitor la „reglementarea întreruperii cursului sarcinii”,  fără ca în paralel să se fi introdus vreo măsură alternativă de planning familial. În acest fel se limita drastic dreptul femeii de a dispune de propriul corp, de a decide asupra propriei existenţe. În următorii 23 de ani  (până la abrogarea Decretului 770/1966 care s-a petrecut în decembrie 1989) statul s-a amestecat, practic, în viaţa intimă a cuplurilor şi a supravegheat strict femeile (cu vârsta sub 40 de ani) pentru a depista dacă erau gravide sau ba. În acelaşi timp erau deferite instanţelor de judecată atât persoanele care efectuau sau mijloceau întreruperile ilegale de sarcină, cât şi femeile care se supuneau acestei intervenţii riscante, pentru simplul fapt că nu aveau altă alterantivă de a scăpa de o sarcină nedorită. Decretul de tristă faimă – de altfel singurul care a devenit substantiv comun, dând naştere şi cuvântului derivat „decreţei” care defineşte copiii născuţi ca efect al acestui act normativ –  a influenţat dramatic existenţa multor femei,  dar şi a multor medici.

Anul 1974. Tatăl meu avea 67 de ani. Fusese ginecolog la Spitalul Județean din Lugoj, cu titlul de medic primar ginecolog-obstetrician, dar la vârsta de 60 de ani a fost pensionat cu forța. Avea voie să lucreze doar la Fabrica de Textile ITL din oraș, unde la nevoie examina femeile bolnave și executa în mod obligatoriu și periodic trierea femeilor pentru a verifica dacă sunt gravide, cu sau fără acceptul acestora – legea contra avorturilor obliga pe fiecare ginecolog la această procedură înjositoare.

Tatăl meu era dezolat că nu putea lucra în spital, unde făcea și operații și avea responsabilitatea asupra secției de ginecologie. Pensionarea la 60 de ani a fost o lovitură grea pentru el. Era un om plin de viață și trăia profesiunea lui, care pentru el era o chemare.

Femeile gravide veneau în număr mare să ceară ajutorul medicilor pentru avort. Unele îi implorau pe medici, iar dacă aceștia nu acceptau riscul, femeile se îndreptau spre moașe sau își provocau singure avortul, ceea ce în multe cazuri prezenta un pericol de infecție, de hemoragie, sau chiar de deces.

Tatăl meu a fost un bun vânat pentru Securitate. Se știa că medicii de spital fac avorturi, înregistrând în dosarele de lucru cauze inventate și motive quasi-legale.

La tatăl meu veneau zeci de femei, sunau la ușă și plângeau că nu pot crește încă un copil. Nu au din ce. Și el le primea. După cum a reieșit la procesul lui, majoritatea au fost tratate gratuit, altele pe sume derizorii.

Într-o zi Securitatea i-a trimis o femeie care se prefăcea că e gravidă și îi cerea sfatul.

Peste zece minute a apărut miliția.

L-au luat în mașina lor cu zăbrele.

Era iarnă. Apucase să-și ia cu el paltonul.

Ancheta a avut loc la Lugoj și a durat patru luni.

În celula lui a fost pus un țigan care, dându-se drept prieten, l-a făcut să spună tot. Mai ales numele femeilor cărora le-a făcut avort. Toate au suportat bine avortul, fără să sufere nicio daună. Tatăl meu a fost singurul întemnițat la Timișoara pentru avorturi ilegale.

Pentru Securitate era „doar un jidan”, așa mi s-a spus când am cerut ajutor. Nimeni nu i-a luat apărarea.

La urmă femeile au fost depistate și sub amenințarea Securității, toate au declarat că au trecut avortul. În caz contrar ar fi fost și ele întemnițate.

În toiul iernii i s-au luat toate hainele: paltonul, pulovărul și pantalonii.

Într-o zi am îndrăznit să mă apropii de un milițian cu față de buldog și l-am rugat cu lacrimi să nu îl chinuie pe tatăl meu.

„Dacă mai ceri odată acest lucru, o să-l chinuim și mai mult. Și acum pleacă de aici!” Așa mi-a răspuns.

Pentru proces era dus cu mașina poliției la Lugoj, uneori la Timișoara. Noi mergeam după mașina „groazei” și încercam să-l vedem printre gratii și apoi la proces.

Priviri de dragoste și deznădejde.

A venit sentința: patru ani, care s-au redus până la urmă la unul singur, din cauza vârstei și a sănătății lui.

În temniță nu i se permitea să lucreze și pentru el asta era cea mai mare pedeapsă.

Se spune că deținuții primeau mâncare în valoare de un leu pe zi – o supă fără conținut, poate pâine, nu știu exact, nu a povestit niciodată. Am aflat de la alții.

La fiecare trei luni puteam să-i trimitem un pachet de cinci kilograme.

Tatăl meu, Dezideriu Szilágyi în 1974

Vorbitorul de un sfert de oră era tot o dată la trei luni. Erau două rânduri de gratii și între ele un culoar pentru jandarmi. Deținuții și oaspeții erau aranjați în șir, de o parte și de alta a culoarului. Toți vorbeau agitați sub privirile furioase ale jandarmilor. Nimeni nu auzea nimic. Deținuții erau drogați, se vedea pe ei. Puneam în pachet hrană compactă, bogată în calorii. Cu toate că el nu fuma, îi aduceam și țigări – mereu i se furau ochelarii, iar el îi răscumpăra cu țigări.

În acel an, după 25 de ani de refuz și cu multe suferințe din cauza cererilor, am primit pașaportul de emigrare în Israel: soțul meu și cu mine, cei doi copii ai noștri și mama.

De la vârsta de 13 ani așteptam clipa aceasta și totuși nu voiam să plec. Cum să-mi las tatăl în închisoare? Soțul meu a declarat: „Am așteptat 25 de ani, nu mai aștept niciun minut.” Avea dreptate. Dar dreptatea e una, sufletul e alta.

I-am povestit tatălui meu în închisoare, nu știam dacă va ieși până plecăm. A plâns ca un copil.

Întâmplarea a făcut că tata a fost eliberat tocmai în ziua plecării noastre din Timișoara spre București și de acolo în Israel. Anul de pedeapsă se terminase, rămăseseră doar formalitățile. Și aici a fost nevoie de protecție, altfel cine știe cât îl mai țineau.

A venit ziua mult așteptată. Nu se știa la ce oră va fi eliberat. De dimineață ne-am așezat în mașina Dacia, deja vândută, în fața porții penitenciarului din Timișoara. După un timp poarta s-a deschis și am văzut un bătrân încovoiat, cu părul alb, care pășea nesigur. Soarele de iarnă îl orbea.

Era tatăl meu. De nerecunoscut.

Noi predasem deja locuința și stăteam la hotel. Totul era deja împachetat.

Familia Feldman, rude ale mamei, ne-au primit în casa lor. Ei i-au oferit o baie caldă, mâncare și cuvinte de îmbărbătare. I-am luat un bilet la vagonul de dormit ca să vină cu noi, să-l putem vedea măcar o noapte. Ajuns la București a leșinat și a fost dus direct în spital.

Noi am plecat… 

El nu a părăsit niciodată definitiv România. L-au dat afară din Partid printr-o ceremonie umilitoare. S-a recăsătorit, dar faptul că nu putea face medicină l-a distrus.

Februarie 1991. Se spune că s-a sinucis. Nu știu. Nu știu nimic și nu cred în nimic. Și în nimeni. Se spune că din motive religioase nu era voie să se spună că s-a sinucis. Dar religia era departe de el… Nu s-a făcut nici autopsie. Nimeni nu ne-a întrebat. Pe atunci nici nu puteam gândi clar. După înmormântare, când me-am întors cu soțul în Israel, am găsit în cutia poștală o scrisoare, scrisă de el cu o zi înainte de sfârșit, în care își exprima dorința să vină în Israel definitiv și cerea unele medicamente. Scrisul era tremurat, dar era același scris inteligent, exersat. Prin foaia scrisorii străbătea acea căldură binecunoscută a mâinii lui.

Ceea ce e scris mai sus nu se poate numi poveste. Yuval Harari spune că nu există povești. Există suferință.

Eva Grosz

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Monica+Ghet commented on July 18, 2023 Reply

    Mult dragă Eva, teribilă povestire, despre care aflu abia acum (nu citisem Baabel decât pe sărite, scuze Andreei!)
    Memoria acestui aspect al fostelor noastre vieți e sufocantă. Revăd propria biografia și traseul familiei mele. Tata a fost și el medic ginecolog primul Doctor în Științe Medicale de Obstretică-Ginecologie la Cluj după Război cu doctoratul obținut la strălucita Universitate de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș. De la intrarea în vigoare a infamului ”decret”, n-a mai practicat vreun chiuretaj la rugămintea nimănui – pentru siguranța familiei. Îndurerat și conștient de dezastrul ce-a urmat, a asistat ca noi toți la întemnițarea unor colegi sau prieteni, dispuși să riște contra unor sume importante. În plus, cu experiența războiului în urma sa, știa că nu te poți încrede nimănui supus presiunilor…Exact în acei ani, Franța conservatoare avea să fie îngenunchiată prin intermediul strălucitei intervenții a Simonei Veil, supraviețuitoare a lagărelor naziste. Nu doar mijloacele contraceptive erau disponibile dar se legalizase și avortul. Azi, ne confruntăm iar cu stereotipiile religioase, vezi tragedia femeilor din Polonia! Patologia din SUA merită un tratat special. Ce-au produs nașterile forțate ale acelor decenii e vizibil/ palpabil în politicile actuale …

    • Andrea Ghiţă commented on July 18, 2023 Reply

      În contextul luptei Simonei Veil, să nu uităm de scrierile lui Annie Ernaux, laureata Premiului Nobel pentru Literatură din 2022. De curând a apărut în limba română nuvela Evenimentul, care tratează exact istoria unui avort clandestin.

  • GBM commented on July 31, 2019 Reply

    Am trait, ca medic, acele timpuri in care noii nascuti se numeau (plans cu ras!) “decretzei”.
    La spitalul Filantropia ginecologii (veciniii Institutuui Oncologic unde lucram) faceau chiuretaje “inteligente”: partenerului i se recolta o proba de sange, care era transferata pe o bucatzica de vata, femeia plasa vata intre coapse, ginecologul diagnostica” hemoragia” care era semn clar de avort spontan si totul decurgea in ordine.
    Medicul trebuia sa dea telefon la procuratura inaintea procedurii si sa anuntze ca are un asemenea caz, iar teoretic i se putea cere sa astepte pana la sosirea procurorului “de garda” care sa confirme situatia urgenta. In toti anii in care am lucrat acolo, niciun procuror nu s-a deranjat in toiul noptii sa ajunga la spital….
    Cum spune americanul? Beat the system!!
    GBM

    • Andrea Ghiţă commented on July 31, 2019 Reply

      Poate c[ procedura era ingenioasă şi funcţiona la Bucureşti dacă aveai relaţiile potrivite. Însă presiunea, umilinţa la care erau supuse femeile şi cuplurile, ingerinţa brutală în viaţa intimă sunt tarele epocii care au marcat generaţii de femei, generaţii de cupluri. Pe de altă parte, e limpede că menirea femeii este să nu-şi omoare pruncii şi a medicului să ajute venirea pe lume a copiilor, dar nu exista nici o alternativă de educaţie, de planning familial şi aşa mai departe. Aproape că nu exista nici o opţiune. În asta cred că consta tragedia.

    • Eva Grosz commented on July 31, 2019 Reply

      Un caz pe care îl cunosc eu, când o femeie a tăiat o găină, sângele l-a pus pe un pansament în locul cuvenit și diagnosticul a fost hemoragie. tratamentul -avort de urgență.
      Andrea astăzi există mijloace de a preveni graviditatea și dreptul de avort , în caz că e făcut la timp și nu periclitează sănătatea femeii este un drept al femeii. Cred eu.Din păcate aici intervin sistemele totalitare sau religia. Și nu numai. Aud că și în SUA problema avortului nu e la alegerea femeii. Copii mei s-au născut în 69 și 71 . Eu nu aveam lapte suficient , dar pentru că aveam relații la policlinică primeam eledon , un aliment care se apropie de lapte pentru primele luni de viață ale copilului . Mulți noi născuți mureau. Dumnezeu și nici un partid nu poate interveni la dreptul femeii de a naște un copil sau nu.

  • Ivan G Klein commented on July 29, 2019 Reply

    Înțelegerea față de durerea de decenii a cuiva n-o pot exprima decît prin tăcere …..Decretul 66 singur justifică împușcarea lui Ceaușescu .

  • Andrea Ghiţă commented on July 29, 2019 Reply

    Articolul m-a impresionat și pentru că am trăit timp de 16 ani sub ameninţarea acestui act normativ totalitar. În paralel erau puse la index informațiile privind contracepţia şi sub embargo toate dispozitivele și produsele farmaceutice contraceptive. O prietenă (medic tânăr cu doi copii) a recurs la o întrerupere de sarcină ilegală cu mijloace rudimentare şi a plătit cu viaţa, internată şi lăsată de izbelişte, de colegi… Este un subiect care ar merita dezvoltat, mai ales că în Ro. există o mișcare ortodoxă care militează pentru resuscitarea decretului de tristă faimă.

    • Eva Grosz commented on July 29, 2019 Reply

      Mulțumesc Andrea pentru publicarea textului. În timpul teatrului grec antic după fiecare trei tragedii era jucată o satiră. Pentru echilibrul sufletesc al spectatorului..Am să caut și eu o temă mai veselă.
      Filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile realizat de regizorul român Cristian Mungiu care a primit premiul Palme d’Or la a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes din 2007 are această temă . Un film foarte bun , care arată doar o mică parte din acest subiect tragic. Se poate vedea pe You Tube

  • Veronica Rozenberg commented on July 28, 2019 Reply

    Foarte impresionant, pentru familie cutremurator, intr un fel o povara apasatoare pe care probabil numai timpul a reusit s o estompeze!

    • Eva Grosz commented on July 29, 2019 Reply

      Mulțumesc Veronica pentru atenție .

  • Eva Grosz commented on July 28, 2019 Reply

    Mulțumesc Tibi .Dacă nu mă înșel în 1974 erați deja căsătoriți ,tu și Elisheva și chiar ne-ați condus la gară când am plecat în Israel.

  • Tiberiu Ezri commented on July 28, 2019 Reply

    Foarte induiosetor Eva. Familia Feldman a fost cea a sotiei mele si stiam de la ei multe despre ce ai scris aici.
    Poporul roman la fel ca tatal tau a fost in acele vremuri inrobit si sacrificat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *