Pe vremea copilăriei mele, tradițiile evreiești erau ținute riguros în familia noastră. Mă refer la regulile pe care bunica mea maternă le primise de la bunica ei și pe care le respecta întocmai. Roș Hașana era cu adevărat ”capul anului” și de acolo reîncepea succesiunea sărbătorilor. Avea bunica calendar evreiesc și totdeauna îl avea la îndemână la timpul potrivit! Așa a fost apoi și mama, iar eu doar le calc pe urme. Bunica se uita în calendar să știe din timp când este o sărbătoare, când este erev, pentru că la noi sărbătorile încep în seara din ajunul sărăbătorii propriu zise. Rugăciunile le citea din cartea ei cea veche, care în restul zilelor săptămânii stătea în scrinul ei, acoperită cu o dantelă neagră, frumos lucrată de mâinile ei iscusite. Bunica este și rămâne, așa cum ne este fiecăruia, un simbol! Am mai scris despre ea, chiar de curând, dar acum suntem în perioada dintre Roș Hașana și Yom Kipur, ori ea considera această sărbătoare ca cea mai importantă din întreg anul evreiesc. Așa apucase ea și așa a rămas și pentru mama care punea masa după același mod în care văzuse la bunica și mama ei.

 În vremea aceea, să fi avut eu vreo 7-8 ani, bunica a întocmit lista cu ce se va pune pe masa de Yom Kipur și s-a gândit să adauge o dulceață, pe lângă mierea tradițională. De ce dulceață ? Cred că noi copiii credeam că mierea cu leicheh este cam prea dulce, mai ales după o zi in care posteam, așa că am fi preferat dulceața de vișine, poate pentru că era mai acrișoară. Bunica spunea că ar trebui să postim și noi, deși părinții spuneau că nu este cazul. S-a ajuns la un numitor comun, adică bunica a spus că postim cât putem, dar bine ar fi să rezistăm până răsare prima stea, așa cum și ea făcuse la vârsta noastră. Ne încuraja că ”doar sunteți slavă Domnului sănătoși, deci puteți face asta”. Pentru bunica era ceva de la sine înțeles  și ar fi vrut să ne călim și prin asta, totuși, la început nu păream destul de pătrunși de semnificația pecetluirii în Cartea Vieții, așa că umblam prin curte, cu o gutuie în mână, ca să o mirosim să ne treacă de foame. Așteptam prima stea care însemna încheierea postului fără apă sau mâncare. Uneori o chemam pe bunica să vadă steaua ivită pe cer și ea venea, dar ne spunea că nu este încă ceasul și că nouă ni se pare că vedem ”stele verzi”, din cauza foamei.

În tot acest timp de așteptare, bunica punea masa și așa se face că a intrat în cămară și a luat pe rând în mână câte un borcan de dulceață, ba de trandafiri, ba de vișine, de caise, de nuci, dar a găsit și unul de dulceață de smochine proaspete din curte, din prima recoltă de după plantarea smochinilor. Era mândră că reușise să prindă smochinii și că aveau deja rod cât pentru un kilogram de dulceață. Cu alte cuvinte, bunica plantase în anii dinainte acești smochini și ei rodiseră prima oară. A scos bunica borcanul și l-a pus pe masă, împreună cu cel de dulceață de vișine și desigur cu mierea.

Ne-am adunat cu toții în jurul mesei, inclusiv un văr îndepărtat al mamei, care era nelipsit la mesele de sărbătoare, unchiul Bebe, a cărui mama fusese verișoară primară cu bunica. Pe o farfurioară erau lingurițe multe, alături un teanc de farfurioare de dulceață și feliile de leicheh. Fiecare își lua o linguriță și o farfurioară, apoi își algerea din ce borcan vroia, dar cu atenție să nu se pună în borcane decât lingurițe curate. Dacă ne-ar fi dat în gând să băgăm din nou lingurița într-un borcan, după ce o băgasem în gură, cu siguranță ne-am fi întâlnit cu privirea cea dojenitoare a bunicii și nimeni nu ar fi vrut așa ceva. De fapt nici nu ne-ar fi trecut prin cap așa ceva ! Uite așa am învățat noi ce se cade și ce nu.

Cred că tot așa fusese în familia bunicii, în care se punea chiseaua cu dulceață pe masă, asta pentru că erau mulți la masa din casa părinților ei. Nouă ne-a plăcut dulceața de vișine, deși, dacă mă gândesc bine, cea de smochine avea un gust cu totul special, totuși părea prea dulce. Să fie anul dulce, dar nici exagerat!

De ce am povestit toată istoria asta ? Pentru că anul ăsta, după multă vreme, smochinul a avut rod din nou, ca atunci, cât pentru puțină dulceață și era firesc să îmi amintesc toate aceste clipe unice și mereu proaspete în inima mea. Am cules anul acesta smochinele și am făcut dulceață. Vă pun aici câteva poze, cu smochinele înainte și după ce au devenit o savuroasă dulceață.

Dulceața de smochine : o farfurie cu smochine proaspete, 3 căni de zahăr, 2 căni de apă, zeama de la o jumătate de lămâie. Spălați smochinele și le lăsați să se scurgă apa, apoi le înțepați pe fiecare cu o scobitoare, în 2-3 locuri. Între timp se leagă siropul (zahărul cu apa pe aragaz) ca orice dulceață, dar nu prea tare legat. Se trage cratița de pe foc și se pun cu grijă smochinele pregătite cum am scris mai sus. Se fierbe apoi totul și spre sfârșit se adaugă zeama de lămâie. Unele persoane opăresc smochinele, dar eu nu am făcut așa și a ieșit o dulceață foarte bună. Am redus și cantitatea de zahăr, față de cum se punea pe vremea aceea (750 grame zahăr în loc de 1 kg).

Parcă mă gândesc să pun dulceața de smochine pe masa pentru Yom Kipur, împreună cu alte dulcețuri și cu mierea, așa cum făceau mama și bunica!

Gmar hatima tova (o bună pecetluire a sărbătorii)!

01 octombrie 2019, Serena Adler