Adio, septembrie!

Ne-am luat ieri rămas bun de la luna septembrie a anului 2019. Din multe motive septembrie este o lună importantă a calendarului curent. În septembrie începe toamna, ziua se micșorează, devenind egală cu noaptea, strânsul recoltei este în toi și școlile își deschid porțile pentru cei care abia așteaptă să intre. În anul acesta luna septembrie se suprapune cu luna Elul, ultima lună a calendarului evreiesc care consemnează sfârșitul anului 5779.

Luna Elul este premergătoare Anului Nou Evreiesc, fiind luna în care se suflă zilnic în șofar – istorica  ”trâmbiță”” confecționată dintr-un corn de berbec – în semn de penitență (și nu numai) pentru cele rele făptuite cu sau fără voie. Este o lună  pregătitoare pentru marea încercare de a concilia supărările produse altora, dar și neînțelegerile cu propria conștiință. Primul sunet de șofar se aude în toate sinagogile lumii în prima zi a lunii Elul. Începe o lună de pregătire pentru primirea solemnă a Zilei de Roș Hașana (Capul Anului). 

Cu 80 de ani în urmă 1 septembrie a fost o zi nefastă. Germania nazistă a atacat prin surprindere Polonia, dând semnalul de debut al celui mai sângeros și mai cumplit război pe care l-a cunoscut omenirea. A început al Doilea Război Mondial, care a fost pentru poporul evreu un preludiu pentru sfârșitul vieții evreiești din Europa centrală și de est. Secole de-a rândul acest spațiu care se întindea de la hotarele Rusiei până la cele ale Germaniei a fost leagănul Diasporei evreiești, al culturii idiș, al speranțelor de mai bine pentru milioane de evrei. Astăzi trăiesc în acest spațiu mai puțin de o zecime din evreii care l-au populat cu un secol în urmă. Din miile de comunități au rămas câteva sute, firave și răzlețe, care încearcă cu încăpățânare să supraviețuiască pentru a păstra memoria milioanelor de martiri. Mormintele sau amintirea celor care nici morminte nu au avut, sinagogile în care toți s-au rugat, unii mai mult, alții mai puțin, dar toți și totdeauna în zilele de Roș Hașana. Unii mai optimiști (sau mai pesimiști?) speră să reînvie viața evreiască pe aceste meleaguri. Alții mai sceptici (sau mai realiști?) lasă istoria să-și urmeze cursul și să determine destinele celor care nu vor să le ia în propria lor mână.

Primul popas – la  CLUJ

În luna septembrie am pornit într-un periplu mult mai scurt decât cele precedente. Am plecat din Brașov în 3 septembrie cu o oarecare strângere de inimă, pe un drum cunoscut, fără surprize și fără emoții, dar cu un obiectiv neobișnuit: lansarea cărții unui autor vârstnic și fără notorietate (acela fiind eu). La capătul drumului, mă aștepta capitala informală a Ardealului, Clujul, fieful democrației firave din România. Pe actualul primar, fost prim ministru, Emil Bloc, l-am cunoscut din perioada primului său mandat, când apăruse ca un model de ”lider luminat” în comparație cu penibilul și șovinistul său predecesor, Funar. Mi se pare cel puțin ireverențios pentru istoria și cultura clujeană să nu se găsească personalități de calibru potrivit care să fructifice potențialul acestui oraș impresionant. Matei Corvin, cel mai longeviv și mai important rege al Ungariei, născut la Cluj, privește îngăduitor de la înălțimea statuii lui ecvestre, frământările politice mărunte care preocupă edilii trecători.

Palatul Bánffy – sediul Muzeului de Artă Cluj

La câțiva pași de statuia monumentală a lui János Fadrusz se află Palatul Banffy.  Construit în 1773 după planurile unui arhitect german, a găzduit persoane ilustre care au vizitat de-a lungul veacurilor capitala Transilvanie. Aici a fost primit împăratul Francisc I al Austriei, împăratul Franz-Joseph al Austro-Ungariei, iar Franz Liszt, marele compozitor și pianist, a dat aici concerte. Primul rprezentant al familiei Banffy a fost și primul guvernator al Transilvaniei ajunse sub sceptrul Habsburgilor, în anul 1691. Palatul a fost construit de George Banffy, și el Guvernator al Transilvaniei timp de 32 de ani (1790-1822). În 1951 palatul a fost transformat în Muzeu de Artă. Directorul lui, reputatul istoric și neobositul om de cultură Lucian Nastasă – Kovacs, a avut amabilitatea și disponibilitatea să organizeze aici, împreună cu prietenii mei din Cluj, în frunte cu mereu activul colecționar și autor Andrei Klein, lansarea cărții Evreu fără frontiere.

Prezentând cartea la Cluj
Alături de Lucian Nastasă-Kovács (dreapta) şi Márton Salamon (stânga)

A fost un eveniment remarcabil (cel puțin pentru mine). Au participat personalități de seamă și numeroși prieteni din comunitatea clujeană. A venit chiar un fost coleg de liceu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 70 de ani – nu l-am recunoscut, îmi aminteam doar de numele lui. Cartea a fost prezentată cu îngăduința cuvenită unui ”amator întârziat”, de Márton Salamon, directorul ICR Tel-Aviv, prietenul meu Bandi Klein și amfitrionul întâlnirii, omul de mare suflet Lucian Nastasă-Kovács. Le-am mulțumit tuturor, mărturisind ”tracul” explicabil pe care l-am încercat vorbind despre o scriere proprie în fața unor profesioniști ai condeiului ca Michael Shafir, Ladislau Gyemant și alții prezenți.

Al doilea popas – la DEBREȚIN

De la Cluj la Debrețin nu este cale foarte lungă. Treci granița la Borș, ceea ce în zilele noastre nu mai are nici măcar semnificația unei ”schimbări de decor”. De câte ori trec prin Borș retrăiesc emoția pe care am încercat-o în 1965, când am părăsit pentru prima oară România pentru o excursie de o săptămână la Budapesta. Era prima ieșire din ”raiul comunist”, un fel de salt ”din lac în puț”, dar mie mi s-a părut un pas enorm din comunismul românesc cenușiu în cel maghiar, aparent liberal. A trecut de atunci peste o jumătate de secol, am trecut granița de sute de ori și fiecare dată m-am întors în România.

Am ajuns la Debrețin împreună cu prietenul meu Janó Schlesinger din Arad. De 20 de ani particip împreună cu încă câțiva reprezentanți din România (mai ales din Transilvania) la întâlnirile anuale organizate de Comunitatea Evreilor din Debrețin. Finanțare de către autoritățile locale și centrale, precum şi strădania activului comunității au asigurat continuitatea acestor întâlniri anuale pe teme diverse, cu caracter evreiesc sau de cooperare cu populația majoritară. Comunitatea din Debrețin oferă variate servicii comunitare inclusiv pentru turiști și vizitatori. Aceste întâlniri facilitează contactul între persoane, evrei din comunități și din țări diferite, într-un larg și neîngrădit schimb de idei și opinii. Nivelul intelectual și calitatea participanților conferă acestor întâlniri o valoare deosebită. Dincolo de ”oficialități”, conducătorii unor instituții administrative locale și guvernamentale, culte, instituții de cultură și ai organizațiilor evreiești din Ungaria, care reprezintă interesele celor peste 100.000 de evrei din această țară, participă și elite ale lumii culturale maghiare din diverse domenii.

Debreţin; Întâlnirea cu liderii comunităţilor evreieşti din Bazinul Carpaţilor

Tema majoră a întâlnirii de la Debrețin din 5-7 septembrie a fost turismul, în mod special turismul evreiesc. Acest subiect a fost abordat anterior și de Asociația Sionistă din România, astfel încât am semnat în numele ASR o declarație de intenție  pentru participarea la o viitoare organizație de profil. Ideile care stau la baza acestei potențiale organizații de turism servesc scopurile fundamentale ale organizațiilor evreiești: solidaritatea prin comunicare, cunoașterea reciprocă, păstrarea memoriei colective prin păstrae, întreținerea și valorificarea vestigiilor trecutului (sinagogi, cimitire, centre comunitare, muzee, manuscrise). Vrem să inventariem locurile de interes turistic cu caracter evreiesc, să organizăm un marketing cultural inteligent și să construim o rețea eficientă pentru valorificarea lor. Este o perspectivă pentru revigorarea vieții evreiești într-o diaspora pe cale de dispariție…

La Debrețin am revăzut numeroși prieteni din România (Tg. Mureș, Oradea, Satu-Mare, Arad, Zalău) dar și din Ungaria, Slovacia, Serbia. Președinți de Comunități evreiești din România, Ionel Schlesinger, Vasile Dub, Felix Koppelmann au susținut expuneri legate de tematica conferinței. A fost prezentat un material interesant despre aeroportul din Debrețin. Un fost aeroport militar, abandonat de armata sovietică după colapsul Uniunii Sovietice, el a fost preluat de Municipalitatea Debrețin și vândut unor investitori privați care, printr-un marketing agresiv și inteligent, au atras un număr semnificativ de companii aeronautice. Se preconizează ca în scurt timp aeroportul Debrețin să servească 21 de milioane de călători pe an (pentru comparație, Aeroportul București-Otopeni deservește cca. 15 milioane.) 

Evident, astfel de proiecte nu se realizează peste noapte, este nevoie de muncă, energie, inițiativă privată dar este o alternativă care nu trebuie ignorată. Este o cale de a deschide o perspectivă care ar putea asigura păstrarea marilor valori culturale evreiești în această parte a Europei.

Al treilea popas – la ORADEA

În 15 septembrie am ajuns la Oradea, frumosul oraș care pe vremuri era numit ”micul Paris” sau ”Atena de pe Criș”. În perioada de maximă înflorire, la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, evreii reprezentau treime din populația orașului, dar contribuția lor la economia și cultura orașului era și mai consistentă.

În splendida Piață a Unirii, în mijlocul căreia veghează de câțiva ani statuia ecvestră a Regelui Ferdinand, tocmai avea loc un festival în aer liber intitulat ”Șalom Ierusalim”, organizat de Comunitatea evreiască din Oradea, cu sprijinul moral (și probabil material) al FCER . 

Cu sprijinul prietenilor mei orădeni Felix Koppelmann, președintele Comunității, Judith Rosenzweig, reprezentanta ASR la Oradea, Doina Bumb, Adam Freundlich și mulți alții, am lansat (ad hoc!) Evreu fără frontiere, cu un succes neașteptat. 

Nu puteam scăpa de obsesia că tot într-o zi de 15 septembrie, în 1935, la Nürnberg, Congresul Partidului Nazist condus de Adolf Hitler a aprobat legile rasiale, primul pas spre exterminarea unei treimi a poporului evreu. Despre soarta tragică a evreimii din Oradea, poate cea mai zguduitoare mărturie este jurnalul Evei Heyman, o fetiță de 13 ani care a fost deportată la Auschwitz, chinuită de medicul criminal Josef Mengele și apoi ucisă într-o cameră de gazare. Ea a fost una din cei foarte puțini al căror strigăt de disperare a ajuns până la cei rămași în viață. Amintirea ei este poate una din cele mai pertinente argumente care îi îndreptățesc pe puținii evreii din Oradea de azi să serbeze festivalul ”Șalom Ierusalim”.

Public în Piaţa Unirii din Oradea
Oradea – standul cu cartea Evreu fără frontiere.

Într-una din serile următoare am participat la încă un eveniment impresionant. În superba Sinagogă Ortodoxă, refăcută recent în cadrul unui proiect transfrontalier cu bani europeni și în colaborare cu Comunitatea Evreilor din Debrețin, am adus o placă memorială în amintirea celor 135.000 de martiri evrei din Transilvania de Nord care au fost uciși la Auschwitz. Placa este identică cu cea care a fost purtată la Auschwitz în pelerinajul organizat de Asociația Sionistă din România și FCER cu prilejul aniversării a 75 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Placa cu înscrisul în limba ebraică, română și engleză urmează să fie fixată la intrarea în Sinagogă.

Înmânarea plăcii memoriale de la Oradea

La ceremonia scurtă dar mișcătoare au luat parte și cei 26 de participanți la cursul de ghiur (conversiune la iudaism) care și-a deschis porțile în aceste zile la Comunitatea din Oradea sub patronajul unei curți rabinice (Beth Din) din Israel. Nu sunt nici calificat, nici îndreptățit să evaluez calitatea acestui proces, dar cred că este o importantă cale de urmat. Cred că a sosit timpul ca cei care doresc, sau care au descendență evreiască rezultată din căsătorii mixte să aibă posibilitatea de a opta pentru o apartenență iudaică, în mod instituțional, deschis și transparent. Aceasta este poate cea mai importantă misiune pe care Federația Comunităților Evreiești din România trebuie să și-o asume și să o îndeplinească.

Al patrulea popas – la ARAD

Vineri am ajuns în orașul primilor mei ani de școală. Cele mai frumoase amintiri din copilărie mă leagă de străzile, clădirile și palatele arădene, printre care cutreieram între școală și casa bunicilor, unde locuiam cu mama. Acum rarele mele drumuri prin Arad mă duc spre cimitirul în care se odihnește tata (Z.L) și cele mai multe din rudele mele apropiate – cele care au morminte, pentru că mulți dintre apropiații mei nu au. Ei au murit la Auschwitz. Am scris despre ei în Evreu fără frontiere. Ei au avut neșansa să fi trăit în acei patru ani de groază ai celui de Al Doilea Război Mondial în Transilvania de Nord: la Satu-Mare, la Carei și la Oradea. Memoria lor va supraviețui poate în listele în care sunt înșirate 4,5 milioane de nume – dar încă nu sunt toate. 

Cu membrii Comunității din Arad m-am întâlnit în seara de vineri, la primirea Șabatulu și apoi a doua zi, la citirea pericopei săptămânale din Sulurile Sfinte. Comentând pericopa, rabinul Avi Ehrenfeld, care vine de sărbători la Comunitatea din Arad, a pomenit despre ofranda de trufandale dată preoților care serveau în preajma Chivotului Sfânt. De aici până la rodia de pe coperta cărții pe care am oferit-o fiecăruia dintre cei care au participat la Serviciul de Șabat, nu era decât un pas. Apoi enoriașii au intonat frumoasele cântece de Șabat, au savurat kidușul și s-au despărțit cu urarea de Șabat Șalom

Al cincilea popas: la TIMIȘOARA 

Dacă Arad a fost orașul primilor mei ani de școală, Timișoara a fost orașul studiilor mele universitare. Cum am ajuns la Timișoara? În primul rând pentru că era pe atunci orașul universitar cel mai apropiat de Arad, unde mai aveam o mătușă și o bunică. În al doilea rând pentru că am hotărât să devin inginer, iar Politehnica din Timișoara era cea mai apreciată din țară. Ea a fost înființată în 1921, prin Decret Regal, având ca primul rector pe celebrul matematician Traian Lalescu. Am terminat Politehnica în 1956, după cinci ani frumoși, dar grei. În ultimii ani am meditat elevi și chiar liceeni la fizică și la matematică. Printre elevii mei s-a numărat și unul mai puțin descurcăreț în ale matematicii, sau cel puțin așa mi se părea. Se numea Gyuri Lusztig și avea vreo 9 ani. Acum  locuiește la Boston și este unul din cei mai mari matematicieni ai lumii! (Evident nu am avut nicio contribuție la cariera lui strălucitoare.)

Timişoara: Victor Neumann prezentând cartea Evreu fără frontiere

Prin amabilitatea profesorului Victor Neumann, o personalitate remarcabilă a intelectualității din România, autor prodigios, om de știință recunoscut în domeniul istoriei și filosofiei culturii, director al Muzeului de Artă Timișoara, dar și prin străduința prietenului meu Andrei Schwartz, am ajuns la Palatul Baroc să prezint timișorenilor o carte  având ca personaj principal Poporul Evreu.

La fel ca la Cluj, Palatul Baroc adăpostește tot un Muzeu de Artă și a fost construit tot în secolul XVIII, fiind pe rând sediul unor instituții importante,la nivel regional. A fost mult timp sediul Prefecturii Județului. A fost și reședința temporară a unor mari personalități ai lumii politice precum Împăratul Iosif al II lea, împăratul Franz-Joseph, apoi Regele Ferdinand al României.

Alături de Andrei Schwartz în faţa Palatului Baroc din Timişoara

Publicul, în majoritate neevrei și de o înaltă ținută intelectuală, a savurat schimbul de opinii generat de câteva comentarii tăioase care au însuflețit discuțiile. Comentariile competente ale profesorului Victor Neumann, ale lui Andrei Schwartz și ale Rabinului Zvika Kfir au fost completate de interesante luări de cuvânt, astfel încât dezbaterea animată a stârnit aplauze generoase.

A fost o lansare cu succes. 

Vor urma și altele. Scopul lor nu este de a satisface vanitatea unui om trecut bine de vârsta a treia, ci mai cu seamă de a împlini misiunea asumată de generația pe care o reprezentăm: de a lăsa ceva în urmă și de a păstra continuitatea secolelor de eforturi, suferințe și mai cu seamă de realizări ale poporului din care facem parte.

Urmează și alte volume, poate alte genuri, alt fel de scrieri sau alte exprimări ale conceptului BAABEL. Pentru toate acestea se cuvin mulțumiri, pe care le adresez Andreei-Julika Ghiță pentru curajul și consecvența ei, precum și celor două preţioase colaboratoare ale ei, Eva Galambos și Hava Oren. Le mulțumesc tuturor celor care muncesc și scriu pentru BAABEL.

Tiberiu Roth, 2 octombrie 2019

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • SHOSHANA PALMOR commented on November 18, 2019 Reply

    ARTICOLELE TALE SUNT TOTDEAUNA INTERESANTE SI FOARTE INSTRUCTIVE O ADEVARATA PLACERE LECTURA LOR!!! KOL HACAVOD PTR .CARTEA LANSATA SPER SA AJUNG SA OCITESC IN CURIND …CONTINUA ACTIVITATEA COMUNITARA E NEVOIE DE OAMENI CA TINE .

  • teșu solomovici commented on October 4, 2019 Reply

    Pe când în Israel, prietene Tibi?
    Teșu Solomovici

  • Tiberiu Ezri commented on October 3, 2019 Reply

    Felicitari pentru lansarea cartii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *